Ce am învățat la Metal Enduro Reșita 2021

Aventura enduro continuă. De această dată, am fost până la Reșița, la Metal Enduro, care a fost și Campionat Național de Enduro. Față de Semenic Enduro, 2020, am schimbat unele lucruri, atât la mine cât și la bicicletă. Și am constatat cât de mult am de învățat. Dar, ținând cont de vârsta la care am ajuns, fac totul pe îndelete, fără orgolii, stress, “vitejisme” și “vitezisme” și lista ar putea continua. Înțelegeți ideea…

M-am gândit să scriu aceste rânduri pe site, atât pentru că mă ajută să îmi strâng gândurile, dar și în ideea în care sper să fie de folos, riderilor mai trecuți de fiorii primei tinereți.

A propos, știti ce mi-a spus un puști de liceu atunci când l-am întrebat cum a învățat să dea un drop destul de consistent ca dimensiuni?

– Din dușmănie!

– Păi cum vine asta?

– Păi l-a dat și amicul Xulescu și râdea de mine dacă nu îl făceam și eu.

Entuziasmul, energia și de ce nu, motricitatea acută a vârstei funcționează clar, însă, tot până la o vârstă. Oarecum, în tinerețe, eu eram să zic așa propriul amic, un soi de supra-Marc care voia să rupă fâșul pe skateboard, să dea jumpuri mari pe snowboard, să facă wheelie cu motorul, să facă, să dreagă. Iar Marc tocilarul era mereu ofticat că nu se poate ridica la așteptările alter ego-ului său mai cool…

Acum, cei doi băieți trăiesc împreună de ceva timp, așa că au trebuit să cam cadă la pace.

Așa că să vedem ce am mai făcut între timp la capitolul enduro. Dacă la Semenic apăream cu un echipament pe care în cel mai bun îl puteam numi eclectic – cască șosea și pantofi SPD Sidi cu o talpă aproape de consistența carbonului, între timp mi-am cumpărat un set complet de protecții de la Alpinestars.

Genunchiere, cotiere, jacheta Paragon Lite cu mânecă scurtă. Nu am vrut să fac compromisuri de la siguranță. Am luat și o cască full-face și pantofi de enduro cu o talpă “normală”.

Eroarea pe care am făcut-o a fost că am tot amânat să iau niște pedale cu platformă, așa cum ar fi Shimano Saint. În locurile pe unde m-am dat anul ăsta, în speța Sinaia Fairy Trail, Bacău MTB Trails, Ciocanu și Bike Park Vallnord Andorra, e, drept, nu am simțit o nevoie stringentă de așa ceva. Pe traseele de la Resița, dacă mai sunt și ude, lucrurile se schimbă.

Câteodată, pe rockgardenuri, era ca și cum aș fi stat pe două… monezi.

Ce ar mai trebui să îmi iau? Păi, un brâu și să renunț la rucsac. Pe PS3, pe rock garden, am ajuns într-o poziție nefirească cu bicicleta salvând o căzătură, dar cu șaua Radonului prinsă sub o baretă a rucsacului. A părut o veșnicie până am scos-o de acolo…

Niște googles nu ar strica, măcar pentru impresia artistică… Să vedem și cum se împacă cu ochelarii de vedere, foarte buni de altfel, Rudy Project Maya  și dacă nu cumva întregul ansamblu e predispus la aburire.

Și ar mai fi ceva: un dropper post ca lumea. Credeam că dropper posturile astea cu o cursă ca lumea sunt fiță, dar … Am putut să dau un viraj strâns pe un rock-garden, doar după ce am coborât tija de șa din cheiță. Diferența a fost consistentă.

Am putut să mă așez mult mai „jos”, flexându-mi genunchii și, iar aici trecem la aspectele ce țin de rider și nu de bicicletă, după aproape o oră de stat pe PS4, am reușit să o dau.

Pe noroi îmi place să mă dau. Bicicleta pare să fugă în toate direcțiile, tu rămâi relaxat și îi controlezi cursul…ei bine, pe bolovani uzi, toată chestia asta se întâmplă la puterea a doua, a treia, iar prima reacție a fost de panică absolută.

Îți trebuie mult mai mult sânge rece pentru a lăsa bicicleta să curgă la vale, atunci când primele semnale pe care le primești sunt că ea are de gând să dea cu tine de pâmânt. Dar, dacă știi să o încarci corect, să găsești viteza potrivită, ea va trece.

Nu mai vorbesc de sportivii de la Elite, care aproape că veneau la fel de tare ca și pe uscat. Aș spune că e vorba de câtă informație poți să procesezi. Și ca să faci asta, ai nevoie multe repetări și de stăpânirea tehnicii. A tehnicii de bază.

Coach Gene Hamilton le spune celor care îi cer să îi învețe tehnici avansate pentru că ei se știu da binișor că și cei mai buni downhilliști nu fac altceva decât să aplice tehnica de bază. La un nivel suprem de excelență!

A propos de viteză, Tare Ca Piatra m-a convins de faptul că atunci când simți că mergi repede nu e bine și ai depășit nivelul propriu de skilluri. În cea mai rapidă tură cronometrată, nu am făcut decât să mă concentrez să merg cât mai corect – după standardele mele, cât mai curat, să evit greșelile, să fiu cât mai conștient de ceea ce se întâmplă.

De fiecare dată când am lăsat frânele, am dat câteva pedale, mi-am spus “hai, bagă gaz” era să ies în decor sau cronometrul spunea că de fapt eram mai lent. Agitatia nu înseamnă viteză.

Abordarea asta a mers binișor la Metal Enduro Reșita. Ba chiar pot spune că am sacrificat puțin ritmul, pentru a mă concentra să simt cât mai bine ce se întâmplă cu mine și cu bicicleta. Să stau mai în față, să stau mai în spate, să privesc cât mai din timp spre următorul viraj…

Deși Radon-ul Slide 27.5 este cred bicicleta care mi-a devenit cea mai simpatică, pur și simplu, deși e mărimea L, mi se pare prea scurt și mi se pare că mă face să încarc prea mult partea din spate a bicicletei.

Iar atunci, după ce intru în viraj, încărcând zona bottom-bracket-ului, trebuia să îmi trag bazinul către pipă, până când simt că…se termină bicicleta. Aspectul merită investigat, pe trail, cu KTM-ul MT Scarp 29, cu suspensii de 120 mm, simt că stau mereu bine merci pe mijloc, deci…To Be Developed.

Un alt lucru la care mi-am propus să fiu atent a fost ca fiind vorba de 5 probe speciale într-o zi, cu alte două zile pe care mi le-am luat pentru recunoaștere, a fost să nu mă apuc să învăț chestii tehnice, ci doar să le aplic.

Un schimbător rupt, o jantă troznită, distracția se putea termina în orice moment. Și ar fi fost păcat, barem de cei 1.000 de kilometri la volan! Dropurile, care sunt elementul ce mi se pare cel mai scary au mers bine, rockgarden-ul de PS3 a mers bine atâta vreme cât a fost uscat, dar drop-ul de pe PS2, cu intrare de pe bolovani m-a făcut să plec capul.

Poate, pe uscat aș fi stat să mă acomodez cu contextul, cu liniile, să privesc, să meditez, să decid DA sau NU, lucruri care am observat că ajută în situații din acestea tehnice cu încărcătură emoțională.

Iar a-propos de cei doi Marc, the dare-devil și the nerd, au înțeles amândoi că da, există o cale. Cea a pașilor mici și constanți. Baby Steps. Nu am strâns 10 zile de enduro în acest an. Deci a fost bine la Metal Enduro Reșița? Da a fost bine. Am văzut ce au însemnat pentru nivelul de dat 5 zile consecutive în Bike Park – pentru care a trebuit să conduc vreo 8 zile așa că pot doar să îmi imaginez ce ar însemna măcar jumătate din… 100 de zile!

foto: Bogdan Spoe, Mihai Leu, Metal Enduro Resita