Road Grand Tour, Drumul Vinului, Race Report

Dacă a mea mamă vrea să îşi viziteze fiul stabilit la Capitală, este invariabil târâtă la câte un concurs de ciclism. Ultima situaţie de acest fel s-a întâmplat la Road Grand Tour, Drumul Vinului. Eram de părere că plimbărica până la Crama Seciu îi va prinde bine, că o voi aşeza frumos la terasă, în zona de start/finiş, să vadă mai bine sisifica urcare, dar lucrurile nu au mers chiar aşa cum mă aşteptam. M-am trezit în schimb, după cursă, cu o opinie de la cineva, complet în afara sferei în care mă învârt de câţiva ani.

• Marcule, pe mine să nu mă mai aduci la curse din astea.
• Păi, de ce?
• E prea intens pentru mine, eu vreau să stau liniştită…
• Păi, cum?
• Au venit unii, au început să ţipe, parcă erau Şarapova. Unii erau livizi, alţi roşii ca racu’, gâfâiau ca nişte locomotive, unu a trântit cu bicicleta de pământ, au sărit alţii să spună că biata de ea nu are nici o vină… Unul răcnea după apă, altul urla că are cârcei, nu ştiu, dar eu prefer parcă să mă uit acasă la un serial… Mie mi se pare mare lucru să fii în stare să faci şi o singură tură… A propos, tu sper că ai fost la tura scurtă…
• Nu mamă, la cea lungă.
• Şi ai câştigat ceva?
• M-am clasat pe locul şapte sau cinci, depinde cum o iei, la categorie.
• Doamne, măi Marc, nu îţi poţi găsi un hobby mai liniştit?
• Mămico, mai ţii minte când eram cu motoretele?
• Bine, bine, dar chiar în fiecare weekend?
• E, nu chiar în fiecare weekend.
• Barem, se câştigă ceva?
• Locul întâi ia 1000 de lei.
• Ciudat hobby.
• Da, ştiu, dar pentru mine acum, asta e cea mai bună lume posibilă.

Au urmat apoi mai multe ore în care am aşteptat să vină mâncarea la Crama Seciu, cu personal oarecum depăşită de maximul aflux de ciclişti, cicliste şi apărţinători. Am stat la podium pentru Roxana, locul doi în categorie şi apoi m-am hlizit cu diverşi concurenţi, ba chiar am prezentat-o pe mama lui Alex Ciocan sau poate ar trebui să spun că i l-am prezentat pe Alex Ciocan mamei, nu ştiu cum e mai bine, că ambii sunt importanţi pentru mine. Am luat cu asalt Strava, în ciuda semnalului slab, să vedem care a fost progresul după, ştiu că sună oarecum manelistic, dar dacă e să fac nota de plată a ultimelor şase luni, că tot eram la Crama Seciu, aceasta ar fi undeva pe 3.000 de euro. Na, poftim, luaţi sport din pasiune! Ok, pentru că nu îndrăznesc să deschid din nou aplicaţia pentru care sunt din nou sclavul unui smartphone, progresul ar fi de 20-30 de secunde pe prima urcare, din Boldeşti la Crama şi un timp mai bun cam cu tot atât, pentru turele următoare, alături de o scădere mai puţin dramatică a timpilor pe diferite segmente, pe măsură ce turele se adunau. Şi, ca să trag linie şi o spun admirativ, am ajuns la timpul din 2014 al bunului meu amic, Henry Stephane: 8 minute şi 32 de secunde. Care, anul acesta a făcut aceeaşi greşeală pe care am făcut-o eu, anul trecut. A sărit în urmărirea unei elite, înainte de prima urcare şi … s-a ars prematur.

Cam asta e părerea mea despre circuitul de la Seciu. Păstrează-te pentru prima urcare, nu sări după atacurile elitelor, dar încearcă să intri cât mai în faţă atunci când drumul urcă spre Crama Seciu, pentru a avea de unde să te scurgi apoi. Pentru că odată ajuns sus, oamenii cu care te regrupezi pe zona valonat sunt cei cu care vei rămâne împreună, că îţi convine că nu îţi convine, asta dacă nu cumva se descotoresc de tine sau, puţin probabil, îi scuturi tu pe ei. Puţin probabil însă, pentru că „în vale”, cicliştii sunt obligaţi să coopereze, mai ales că bate şi vântul.

Deşi, cifra nu spune mare lucru, locul 7 sau mă rog 5, dacă facem abstracţie de Frunzeanu şi de Madaraş, locurile doi şi respectiv trei în clasamentul general, dar sufleteşte sunt mulţumit de cum s-au desfăşurat lucrurile şi privesc cu încredere, nerăbdare şi cu idei de antrenament specific următoarele herculeene probe care mă aşteaptă în Road Grand Tour şi cine ştie, poate o conving şi pe mama să mai vină ca spectatoare. J Sunt mulţumit pentru că am avut pulsul, pe fiecare urcare, peste pragul anaerob, că am ajuns la 183 bpm, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată şi că am avut rideri cu ştaif prin preajmă, deşi consider că acesta nu e lucru bun, să te foloseşti de alţii care repere, fiind mai bine să te concentrezi pe propriile performanţe. Ce am de îmbunătăţit este să fiu şi mai „zen” în momentele de efort intens, aşa cum a fost, evident, urcarea, în care puteam să mă „imersez” mental mai bine şi să mă concentrez mai mult pe respiraţia profundă, abdominală, cea cu folosirea muşchiului transversal. Totodată, nu ştiu dacă aş fi reuşit să ajung la 80 km/h pe coborâre, dacă aş fi reuşit să vin mai în faţă la urcare, nu prea mi-am găsit ritmul şi am putut vedea asta din filmarea lui Florin Saveliu.

Căzătura din pluton apare în aceeaşi filmare, iar aici e ceea ce am avut de spus pe Facebook, după ce am văzut scena.

Mi-am luat libertatea sa fac doua print screens din filmul lui Florin Saveliu, cel cu cazatura din pluton, duminica de la Seciu. In primul rand, am avut noroc. In al doilea rand, m-a ajutat faptul ca am o atentie distributiva, aceeasi care ma penalizeaza la sprinturi, dar de obicei in pluton ma ajuta sa “miros” ceea ce se intampla in jurul meu. E clar ca principalul segment al corpului implicat in cele doua miscari, prima de aparare, a doua de evitare, este trunchiul. De aceea e bine ca acesta sa fie antrenat. Nu vreau sa ma laud, ca stiu cat de “random” sunt aceste cazaturi. Daca agatam ghidonul, cu ciclistul in negru, eram in aceeasi situatie. M-am speriat apoi putin cand am vazut, in aceste cadre, ca ciclistul de jos nu mai avea casca pe cap, aceasta ii cazuse! Bine ca totul s-a terminat cu bine. 

Colotelo, cel implicat în incident spune că „a văzut plutonul de sus”, iar eu spun că deşi e o imagine cu siguranţă pitorească, o prefer înregistrată cu o dronă J. Dacă la Bucharest Bike Break m-am dat în bărci toată cursa, acum am fost mult mai conservator, prea conservator, pentru că intrarea în urcare m-a prins destul de cufundat în pluton şi am fost prea în spate pentru a mai intra în lupta pentru podium. Subiectiv, cele patru tururi de 24 de kilometri au trecut extrem de repede, singurul eveniment notabil fiind evadarea lui Roşca, din urcarea cu numărul trei. Ne-am studiat reciproc, el m-a lăsat în faţă pe prima jumătate, „polonicul” unde e imperativ să vii placă mare – pinion mic şi să încerci să duci viteza până la sondă, după care a început să pună metri avans, iar eu am judecat că ne vom aduna oricum „toată gaşca” pe ultima coborâre, fiind mai bine să îmi conserv forţele pentru ultima urcare către Crama Seciu. Cum, necum, Roşca a reuşit să se facă nevăzut, fiind un avantaj cred faptul că a avut toată coborârea pentru el, iar eu am fost nevoit să duc trenă aproape singur în ultimul tur, fiind convins că nu are cum să ne scape. Roşca tot nu apărea, aşa că am atacat pe urcare şi într-adevăr, a apărut după o curbă, dar era deja prea departe. Felicitările mele!