Ciclistii de fier de la Oradea
Imi dau seama ca e ipocrit din partea mea sa denumesc ciclismul MTB un sport “de refugiu”, deoarece este o activitate mult prea frumoasă, care poate fi împinsă aproape nelimitat spre extrem. Aşa cum fac de exemplu Xterra Sport şi Probikers Bihor, care in acest weekend au propus celor mai hardcore ciclişti un maraton de 240 de kilometri, Iron Bike Oradea, (4.200 metri diferenţă de nivel, altitudine maximă 1.560 metri, timp limită 22 de ore, în echipe de câte două persoane), care avea şi o variantă mai soft, Pădurea Craiului MTB Maraton, doar 135 de kilometri şi 1.600 de metri diferenta de nivel, de parcurs in 11 ore.
Am socotit de cuvinţă să mă înscriu la varianta mai scurtă şi iată ce s-a întâmplat: start pe ploaie, în premieră sunt în plutonul fruntaş, ajungem în faţa unei porţi de fier închise, ne învârtim în cerc, probabil e o chestie iniţiatică, cineva o deschide, pădurile sunt ale noastre! E greu cu cauciucurile Kenda Kadre pe noroi, pierd aderenţă şi implicit echilibrul de la prima urcare şi mă trezesc depăşit, după care trag tare printr-o pădure, pentru a rămâne în frunte. Nu e tocmai uşor şi deşi mă aşteptam la un concurs de “rulaj”, încep să îmi aduc aminte de Prima Evadare. Încă depăşesc concurenţi, deci egoul meu e în stare bună, planul era să trag până picam pe jos.
Fac prima greseala tehnico tactica, când rămân singur, în faţa unui intersecţii, care de altfel conţinea o săgetă galbenă, care însă mie nu mi se părea suficient de curbată spre stânga. Băjbăi în buzunar, scot roadbook-ul, îl extrag din punga de plastic, îl ţin invers şi treaba devine destul de clară, căci un grup de cinci concurenţi mă depăşeşte ca un tren de mare viteză. Îmi petrec primii 30 de kilometri, până la CP1, încercând să-i prind din urmă.
Plouă, sunt ud, port niste bocanci uzati si o geaca imprumutata, dar nu îmi pasă. Merg mult pe drumuri înguste şi bine asfaltate, trec prin sate, răspund semnelor copiiilor, apoi intru pe o secţiune stil enduro, cu mult noroi, pietre, treceri printr-un pârău, gestionabile însă de pe bicicletă, mă apropii de CP2, din urmă mă ajunge Alex, amicul meu de la DHS Corvin Maraton şi punem ad hoc de o echipă. Urcăm pe un forestier, Alex e foarte vorbăreţ, mie mi-e teamă să nu pierd energie dechizând gura aşa că îl urmăresc atent şi îl aprob. Hey, ce este asta? Drumul devine o cărare îngustă, vizibilitatea scade, cerurile se deschid, vântul bate nemilos, iar eu mă lansez într-o teorie potrivit căruia vom fi ultimii care termină cursa, căci nimeni din cei aflaţi în spate nu ar mai fi putut face faţă stihiilor naturii, decât noi, ciclistii eroici.
Nu termin bine vorba, că ne depăşeşte un concurent. Apoi apare, pedalând din neant o domnişoară, care mă motivează să trag cât pot până la CP3, unde nevoile alimentare ale organismului masculin mă fac să întârzâi mult prea mult pentru a mai prinde vreodată din urmă. Frânele îmi sună a fier pe fier, chinezăria de ciclocomputer impermeabil ar mai merge ea, dar senzorul s-a umplut de noroi, urmează un nou forestier, ochelarii mi se aburesc şi pe coborâre trebuie să privesc înainte ca o pasăre de pradă, cu laterale. Îmi scot ochelarii, noroiul îmi sare în ochi, în gură, genunchiul stâng paradit îmi îngheaţă, sunt vreo 13 grade, pedalez cu greu pe urcări, unde trebuie să aştept mai întăi să mi se reactiveze ligamentele. Ajungem într-o zonă curat Red Bull Romaniacs, toarnă cu găleată, suntem pe un forestier rupt, pe coborâre, ce mai, e superb, si pentru ca ma pricep la psihlogia inversa incep sa chiui de bucurie!
Din păcate, un băiat şi o fată pe care-i depăşisem la începutul cursei, trec destul de nonşalant pe lângă noi, tragem tare şi reuşim să recuperăm, dar la bicicleta mea ceva nu e în regulă. O fi normal ca atunci când rămâi fără plăcuţe de frână să nu se mai învârtă nici roţile? Capăt noi energii de la nervii pe producătorul grec al motocicletei şi vânzătorul român şi duc destul de des trena pe şosea, căci CP 4 şi CP5 străjuiau nişte straşnice coborâri. Foarte rapidă ultima porţiune de traseu, o adevărată plăcere în ciuda ploii, a tendoanelor şi discurilor înţepenite, vedeţi că am devenit una cu bicicleta? Ei da, pentru că stresat ca nu cumva pe ultimii kilometri să mă depăşească din nou careva, am patentat o nouă metodă de a urina, direct de peste cadru, evident oprit totuşi. Sper că nu mi-am stricat povestea cu detaliul ăsta, dar mi-a plăcut mereu naturalismul, atât de mult încât nu pot să garantez că bidonul meu cu izotonic (oferit de organizatori) a scăpat neatins din acest proces.
Dar, cum începusem să ţip şi la Alex, “Suntem drogati! Endorfinele zornăie în noi”. Chiar înainte de “ultima pădure” l-am depăşit mişeleşte pe cel care urma să câştige la “peste 40 de ani”, meditând intens la cum urma să cobor ultima pantă pe noroi, fără frâne, căci Doamne fereşte să stric discurile de frână. Tocmai în timp ce Alex descoperea că niciunul din noi nu a căzut la cursa şi îmi propunea să trecem finişul ca Thelma şi Louise ţinându-ne de mână, un moment în care 4 kilometri păreau 40 şi începeam să simt cum mi se revoltă ficatul, am tras o mare trântă, într-o baltă ce ascundea probabil o depresiune submarină. Să tragem cortina peste cele întâmplate, ideea e că am fost amândoi pe locul 10 la finiş, unde am aflat că din cauza conditiilor meteo de la Stâna de Vale, cursa de la Iron Bike a fost anulată, o decizie considerată de majoritatea concurenţilor drept corectă.
Ca de obicei în viaţa mea aventuroasă nu există concluzii.