Bucuresti MTB Race – o cursa tare, si la propriu si la figurat!

Desi nu ma mai asteptam sa particip la curse de MTB in acest sezon, iata ca am mai reusit doua, punand la socoteala si Haiduci si Domnite. Sunt multumit de rezultat, locul 10 la general Master si Amatori, 5 pentru ultima oara la categoria 30-39.

Multe ar fi de povestit despre aceasta cursa, despre jocuri mentale si decizii inainte de cursa, intensitatea care o presupune un concurs de XCO, traumele peste care trebuie sa treaca un sportiv, indiferent ca e amator sau profesionist, daca se accidenteaza, dar am sa ma rezum la punctele esentiale.

O bine venita rigurozitate nemteasca din partea organizatorului: cand mi-am construit si eu mentalitatea nonsalanta sa apar la fara un minut, si sa ma bag in fata in prima linie la start, alaturi de alti concurenti, am fost amenintati cu descalificarea si cu greu mi-am gasit un loc in “tarc”. Mereu am fost absolut fascinat de atitudinea de “lent-major” a unor oficiali de la cursele mai tari si pe undeva sunt chiar de acord cu ea, ca unul care chiar a facut armata, recunosc ca altfel nu merge. Dar, ca amator pasionat recreational nici nu ma prea distreaza. 

Au fost sportivi mai experimentati ca mine care au reusit sa ajunga pe podium plecand din spatele meu dar eu m-am cam “inabusit” pe linia dreapta, siguranta mea si a celorlati este mai presus de orice pentru mine intr-o cursa, cei care i-am depasit pe la curse, pot sa si confirme. Am fost si catapultat de exemplu la Pucioasa in tufisuri, in incercarea de a depasi/ocoli un concurent de la tura scurta si nu am zis nici “miau”. Pe prima urcare a trebuit sa ma si opresc intr-un mic ambuteiaj si mi-am cam dat seama ca s-a zis cu planul meu de a ramane lipit cat de mult pot de primii sportivi. Am mai recuperat cateva pozitii si deschis cum sunt – chiar as putea scrie un articol despre asta, mi-a fost frica sa dau dropul, in principal considerand ca daca nu sunt 100% sigur ca il dau la puls catre maxim, e mai sanatos sa nici nu incerc, dar nu pot spune ca asta m-a costat fundamental in economia cursei. Din pacate, exact ca la motorsport, am ramas fara posibilitatea de a rula pe ultimul pinion, care asa cum banuiam s-a infundat cu stuf din depasirile anterioare, din afara potecii. Au fost trei segmente in care consider ca asta s-a simtit la media orara, dar stiti cum e, mergem cu ce avem, cat de tare putem.

Am fost impresionat din nou de felul in care merge Toni (XTR) Vieru. Adica sa ma depaseasca pe interior, la intrarea pe coborarea pe scari, asta da! Indraznesc sa fac o “kind sugestion” cum se spune in limbaj corporatist, cred ca l-ar pozitiona clar pe podium daca isi gestioneaza mai cu atentie cursele, retinand aceste sclipiri de pilot de motoGP si explozii de energie. Apoi, stiu ca eram talonat de un rider, care mi-a spus dupa urcarea pe dig sa il las sa treaca, absolut de acord, era Andrei Razvan Jipa, care a spus ca asa e fairplay, eu am replicat ca intotdeauna. Am observat ca el pare sa accelereze in a doua jumatate a curselor, iar aici se afla intr-o fantastica cursa de recuperare, care l-a dus pe locul trei in categorie. Totusi, dupa ce a trecut in fata, am observat ca pot sta in ritmul lui, l-am prins amandoi din urma pe Robike si am facut un trenulet care inca ma tinea in lupta pentru podium.

Din pacate, am prins din urma o concurenta, si cand a venit randul meu sa o depasesc, pe o portiune cu iarba si denivelari, a trebuit sa sar oblic peste un sleau, aterizand intr-o contrapanta cu iarba si am culcat bicicleta. Cam asta e XCO-ul, Razvan Jipa s-a dus, si mi-a luat un intreg tur sa recuperez o singura pozitie dupa aceasta greseala, prinzandu-l pe Robike, care m-a lasat inainte. Ei, si cum sunt atat de sincer si scriu ce imi trece prin cap pentru ca e citez, pagina mea, ca si in alte situatii similare, pur si simplu m-am trezit pe jos, intr-unul din ultimele viraje, aterizand pe femurul cu miez de titan, dand cu casca de pamant, umar, clavicula, omoplat, avand si timp sa il vad pe Robike cum zboara peste mine si sa ma feresc de bicicleta lui care a cazut pe mine. Un psiholog ar spune ca ma intimideaza sa il incerc sa il depasesc pe eroul adolescentei mele, cel la care ma duceam timid sa imi repare cursiera in 1993… In secunda urmatoare eram sus, eu urland de la usturime si durere, l-am intrebat daca e bine, in secunda doi era pe bicicleta, in secunda trei imi reglam saua si in secunda cinci eram si eu pe bicicleta. Nu suntem fotbalisti, cu tot respectul. Ce ma interesa era sa ajung cat mai repede la finis, gandindu-ma la pantalonii Castelli gauriti si nu la femur.

Cam aceasta e – pe scurt  – din perspectiva mea o cursa de XCO, e clar ca de pe margine nu se vede atat de spectaculos, dar ca si concurent esti aproape mereu la limita atat fizic cat si ca efort mental de a tine trasele cele mai rapide, sigure si de a trece peste obstacole.

foto – Cherestes Janos Csaba