MTB Skills and Boot Camp Level 2, „race” report: „My pleasure is other people’s leisure!”

Iezerul e cu schepsis. Se lasă cu greu cucerit. Astă vară, în iulie, Dragoş a luat decizia să ne întoarcem, asta după ce am urcat în golul alpin, din cauza unor nori care se adunaseră cu nesimţire, pe nesimţite, într-un mod ameninţător. Atmosfera era electrică şi nu de la bicicleta lui Dragoş, se pare că povestea cu ciobanii (şi oile) trăsnite e adevărată, aşa că, chiar nu e de joacă şi miştourile astea cu să nu ne alegem cu cursanţi trăzniţi la propriu, cam ieftine. A urmat aşadar o aventură pe care o poţi citi aici, eu aducându-mi aminte şi acum de norul care ne-a urmărit, cu furie, tot timpul la coborâre dar şi de neînfricaţii rideri ai lui Dragoş care nu aveau răbdare să mai stea pitiţi pe sub copaci până o trece potopul.

Condiţiile meteo se anunţau de această dată stabile, extrem de stabile chiar, pentru că atmosfera avea o claritate pe care rar am întâlnit-o. Ne-am obişnuit atât de mult cu realitatea ecranelor şi cu frumuseţe văzută pe ecrane în regim superHDamoled4K, că doar la asta pot să mă gânesc atunci când mă gândesc la zilele petrecute pe plaiurile muscelene. La o plasmă uriaşă pe care rulează imagini din natură, cu munţi acoperiţi de zăpadă, cer albastru, pădure în culori de toamnă şi brazi verzi, dar, dar, interesant era că am fost chiar acolo şi încă pe bicicletă!

Gaşca noastră era consistentă: Octav este un rider ambiţios, fost patinator de performanţă, aflat acum în plin proces de „construcţie” ca MTBist amator, Cristi s-a apucat doar de un an şi jumătate şi a ars repede etapele, acum căutându-şi parteneri de antrenament, Vali merge cu pasiune la curse şi se dă cu aceeaşi pasiune, vărul său, tot Cristi e singurul rider pe care l-am văzut negociind un rockgarden mai uşor cu o ţigare în colţul gurii (?!?) şi toţi au fost pe la Level 1. Lor li s-a alăturat şi un mini-squad de la Otto Broker, cu Victor şi Lucian, trecuţi şi ei pe la Level 1 şi pe la multe ture lungi dar şi triatloane, cei doi aducând două „wildcards” pentru care „au garantat”, Adrian, un căţărător cu râvnă şi Ionuţ, care e drept, s-a căţărat mai greu cu al său 26 mai entry level, dar a ştiut, spre surprinderea unanimă să compenseze cu o tehnică bună pe coborâri, aplicând rapid cele câteva „indicaţii preţioase” primite.

Pentru că sunt un mare fan Trainspotting, nu pot să uit scena în care Spuds voia să se angajeze la o agenţie de turism parcă şi le spunea oamenilor la interviu că „My pleasure is other people’s leisure”, aşa că am tot timpul dictonul ăsta în cap când merg în tabere. De aceea eram pregătiţi cu Dragoş să formăm două grupuri, „grupa de asalt” şi „grupa de foto panoramice” şi, în caz de condiţiile meteo şi de cum or dicta muşchii  cursanţilor, să găsim soluţii. Aşa că vineri după amiaza, am dat o „turicică” de vreo trei ore, pe un traseu ales de Dragoş, care a inclus clasicul câştig rapid în diferenţă de nivel, o coborâre cu destule praguri de piatră, rădăcini şi zone de pompare, cât să se păstreze în limite „fun” şi să nu devină supravieţuire.

A urmat apoi o zonă care începea cu un trail uşor şi se termina cu o coastă luuuungă, ce mergea abordată şi ca freeride, exact aşa cum îmi place, apoi, încă o urcare aprigă, încă o coborâre în aceleaşi note ca şi cele precedente. Întrucât riderii păreau satisfăcuţi pentru prima zi, ne-am întors acasă pentru un carbo-loading de ultim moment, întrucât a doua zi, aveam de lucru şi anume să ajungem undeva sus pe Iezer, pe la 2.300 metri altitudine, plus o coborâre cu destul zone delicate, la care prefer să mă gândesc, doar când ajung pe acolo…

Pentru a fi cât mai operativi, ne-am deplasat până la barajul Râuşor, făcându-ne încălzirea pe singurii trei kilometri de teren plat, pentru că apoi ruta noastră urca şi iar urca. Pădurea ne-a uimit cu culorile toamnei şi pentru că eu sunt într-o perioadă (puternic) non-competiţională, am „păzit” spatele grupului, ştiu şi eu, să nu care cumva să ne atace vreo sălbăticiune. De abia am ajuns în golul alpin, că Dragoş a venit din nou cu o decizie: sau plecăm acum sau intrăm pe o altă rută, pentru că aparent, ritmul nu era prea rapid. S-au făcut rapid cele două grupuri, al nostru primind instrucţiuni ca dacă până la orele 15:30 nu ajunge la singura coborâre din traseu, undeva pe la 1.800 de metri să se facă urgent cale întoarsă. Zis şi făcut.

Uimiţi de combinaţia cer senin- atmosferă super clară – temperatură plăcută – petice de zăpadă, am ajuns în punctul propus de Dragoş cu 30 de minute mai devreme, aşa că am decis să continuăm, dar să nu ne culcăm pe ureche pentru că pe munte, în clipa asta totul e frumos şi calm şi ai tot timpul din lume, în clipa următoare, dacă nu eşti în grafic, vine noaptea şi frigul şi panica… Din ce în ce mai multe petice de zăpadă apăreau, dar ele mergeau ocolite, mai cu un push-bike până când, „altimetrele” noastre ne-au indicat aproximativ 2.300 de metri altitudine şi de aici, deşi se răcise simiţitor, chiar eram aproape. Nimic nu părea să stea între noi şi „cucerirea Iezerului”.

În acest punct, am fost martorii unei scene ciudate: două jeepuri, legate între ele cu implicarea unui troliu, cel din spate, „păzindu-l” pe cel din faţă să nu prăbuşească de pe drum, zăpada făcând ca acesta să derapeze din ce în ce mai mult spre… prăpastie. Deşi tot grupul nostru de ciclişti era de părere că în caz de rostogolire, primul jeep l-ar fi tărât pe al doilea, nu am avut curajul să ne spunem părerea grupului –consistent – de „off-road-işti”, pentru că erau cu toţii extrem de nervoşi. Iar şoferii cam albi la faţă… Şi oricum, spre surprinderea şi mai mare, de sus, a apărut un ciclist, pe care l-am identificat după pantalonii scurţi ca fiind Vali, urmat apoi de Dragoş şi de restul găştii, „ordinul” fiind de a face cale întoarsă. Se pare că în mai puţin de doi kilometri, diferenţa de temperatură, vântul, stratul de zăpadă prin care trebuia să faci push bike erau toate atât de consistente, încât din nou am jucat „safe”.

Vă asigur însă ca de la 2.300 de metri coborârea poate fi interesantă, minunându-ne cu toţii cât de mult putusem să urcăm. Am ajuns înapoi la baraj pe ultimele gene de lumină, după ce am mai rezolvat şi un snake bite la bicicleta mea, întrebându-ne cum naiba or fi întors jeepurile şi dacă urmau să îşi petreacă noaptea pe munte. Desigur, a urmat un răsfăţ culinar, şi se părea că riderii îşi doreau pentru a doua zi nimic mai mult decât un program gen „Yoga cu Marc”, „lecţii teoretice de pump-track cu Dragoş”, „pictură cu Irina”, ascensiunea pe Dobriaş, la 1700, fără zăpadă, nefiind prea tentantă, oricât de îmbietor încercat-am eu să o prezint.

Întrucât „my pleasure is other people’s” leisure, duminica, am plecat să recucerim o urcare consistentă de la Level 1, primul grup fiind atât de rapid, încât am rămas din nou cu Victor şi Ionuţ, culegându-l pe Cristian din „no man’s land”. Dragoş mi-a dat „prin staţie” că intră pe o coborâre lungă şi tehnică, de undeva mai de sus, eu am luat notă că Victor şi Cristi urcă mai bine ca la Level 1, lucru valabil şi pe coborâre unde am avut un ritm bun. Mi-a fost greu să-i las pe Victor şi pe Ionuţ să se întoarcă acasă pe asfalt, dar m-au asigurat că sunt băieţi mari şi se descurcă, găsind apoi cu Cristian, un forestier pe care să poată ataca diversele dâmburi în voie.

Pentru că am vorbit puţin la telefon cu Dragoş despre comanda de pizza care urma, a trebuit să trag serios pentru a-l prinde pe Cristi din urmă, ceea ce iarăşi e un lucru bun. Reîntorşi pe „domeniul freerider.ro”, mi-a crescut inima când am auzit de la riderii ghidaţi de Dragoş că a fost suficient de tehnică acea coborâre pe care au revenit în Lereşti. În loc de concluzii pot să spun că sunt mulţumit în special de faptul că o tabără ce îşi propune rute ambiţioase prin diferenţa de nivel şi caracteristicile cărărilor s-a încheiat într-o manieră atât de … serenă şi că am putut să împăcam „doleanţele” dar şi posibilităţile fizice ale unui grup destul de heterogen de rideri. Ziua de sâmbătă ar fi putut face parte lejer dintr-un concurs ca şi Carphatian Epic, aşadar de această dată, am reuşit să o „împachetăm” într-un ambalaj digerabil, seara putând sta şi la bere cu riderii, ţinând cont că sunt „off-season”.

Dar, să nu uităm că încă mai sunt sergent (în rezervă) în Armata Română şi că după ce am făcut cele şase luni de armată luam în serios posibilitatea de a aplica pentru Legiunea Străină, aşa că mintea mea colcâie de unele… lucruri, la fel şi cum Dragoş de muuuult timp trage de mine să facem un Level 3, din care o zi de traseu e pusă deja la păstrare…