Pe scurt: Din 2014 sunt instructor de fitness certificat, nivelul 1 și 2, antrenor Postural Alignment Romania, instructor Procedos și SFT (Surface Free Training), absolvent al Facultății de Psihologie a Universității Babes – Bolyai, cu o lucrare de licență dedicată practicanților sporturilor extreme, Bike Park Coach Certificat in Leogang, Austria, calificat să ofer prim ajutor de bază, în urma cursurilor absolvit la Crucea Roșie România și Crucea Rosie Austria. Organizez MTB Skills and Boot Camp constant din 2014.
Foaaaaarte pe lung: Iată un text pe care îl tot aduc la zi, acum în 2024. De ce am lăsat să treacă atât de mult timp si de ce nu mă străduiesc prea tare? Pentru că în loc să scriu o lungă pololighie despre mine, am avut mereu opțiunea să mă antrenez pe bicicletă.
Mi se pare corect ca dacă vrei să lucrezi cu mine, să știi cu cine o faci. În plus, nu puțini dintre cei care au participat la MTB Skills and Boot Camp mi-au spus că au „studiat” acest text, înainte să se înscrie. Și eu aș face la fel, așa că hai să pedalăm prin poveste.
Cine consider că sunt? Ei bine, m-aș putea descrie ca fiind eternul entuziast. Nu am intrat în ciclism pe filieră „profesionistă”, în schimb, în tot acești ani, am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu un amator cât mai profesionist. Așa că, atunci când după o cursă, un coleg participant își striga prin parcare „indignarea” că Marc Sandu participă la Amatori, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva ar trebui să mă simt flatat.
Dar, cum foști profesioniști participau la curse de șosea, de MTB sau de ciclocross, la Amatori, rupând podiumul categoriei în două, pardon, trei, o altă „problemă” era că acest podium îmi scăpa deseori printre degete, din toate pozițiile. Asta m-a motivat să caut să îmi dau level up, cum se spune azi.
În 2011, am aflat întâmplător de Prima Evadare, tocmai cu o zi înainte de concurs.
Aveam o bicicletă Ralleigh Chinook, la limita decenţei, spuneam atunci. Astăzi, îmi aduc aminte că această bicicletă avea o transmisie 3 x 10, V-brakes și o furcă de vreo două kilograme. Dar, a fost prima mea bicicletă ca adult și îmi aduc cu mare plăcere aminte de ea.
Habar nu aveam cu ce se mănâncă o cursă de mountain bike şi am nimerit în cele mai infernale condiţii posibile, ploaie de la start la finiș. Purtam o cască moto, bocanci şi pantaloni de enduro. De ce? Pentru că am back-ground în motociclism, atât ca jurnalist cât și ca sportiv, evident, amator, după cum voi povesti mai încolo.
Neștiind la ce să mă aștept, mi s-a părut de bun simț să mă așez, exact, dar exact, la coada plutonului. Consider că ”epoca” 2010 – 2011 a fost una de aur pentru cursele de ciclism din România. Mulți adulți cu joburi L-V/9-17 și-au descoperit latura de weekend warrior la pedale și în acei ani, numărul de înscriși la Prima Evadare a crescut în mod consisten de la ediție la ediție. La fel și practicanții la nivel de amator ai disciplinei MTB și rapid, grație Road Grand Prix (așa s-a numit la început), șosea.
Mă rog, unul dintre motivele pentru care nu mă apuc de scris este că atunci când o fac, chiar dau drumul la robinet, m-am împrietenit rapid cu Traian Goga, pe atunci redactor Freerider.ro, care tocmai isprăvise cu ciclismul profesionist. Un tip de ispravă, Traian încă avea povești în care dacă apăreai în echipament de lycra pe străzile orașului, riscai să … îți iei bătaie!
Revenind la ediția 2011 a Primei Evadări, am pedalat şi am împins la bicicletă prin noroaie vreo şase ore. Am trecut finişul până la urmă, pe locul 370 … Peste două săptămâni pedalam la Maratonul Vinului, apoi l-am cunoscut pe Tataia Rock (Cezar Jipa) şi m-am chinuit să-l prind din urmă – pe atunci era mai tânăr, doar la vreo… 62 de ani, la Maratonul Ţării Gugulanilor. O cursă de mult uitată astăzi, dar o călătorie ca asta, în „Banatul Profund”, nu avea cum să nu îmi deschidă gustul pentru ceea ce este un stil de viață, care timid, își făcea apariția și în România.
De aceea m-am apucat să scriu despre aceste curse, mai întâi în site-ul pe care îl scriam pe atunci, Dirt Bike Zone, dedicat motociclismului off-road. Poți citi aici povestea ,scrisă din perspectiva unui, pe atunci motociclist (buuuuu! sper că nu te-am speriat prea tare), care își dorea să promoveze ciclismul. Pe care eu îl vedeam într-un mod complet eronat și. mă căiesc, pentru scurt timp, drept ruda mai săracă a curselor moto. Dar, parcă încă sună cumva cunoscut în România.
Am început rapid să fiu obsedat de a „prinde” podiumul, după cum îmi dau seama acum cu înțelepciune. Cred că asta era pe undeva un fel izbăvire, mântuire/redemption, auto-confirmare, dar pe undeva trebuie că mi-a și plăcut să scot untul din mine la curse, pentru că altfel renunțam.
Nu am reuşit să obțin acest iluzoriu podium nici la DHS Corvin Marathon, o altă cursă uitată, pe lângă Deva. M-am bucurat în schimb când am văzut că sunt pe locul douăzeci și ceva la 30 – 39, categoria care adună probabil cele mai mari ambiții la amatori. Îmi vândusem maşina pentru a-mi cumpăra o bicicletă mai bună. Chiar dacă pe atunci apăreau bicicletele cu roti de 29 inch, am decis să fiu conservator, cumpărând cu 3400 de lei un Ideal Boommax de 26 de inch, pe care acum (2024) l-aș estima la 9.000 – 10.000, asta ca să ne facem o idee și cum s-au schimbat prețurile și desigur, industria.
L-am văzut în schimb pe cel cunoscut drept „marele ciclist”, unicul și irepetabilul Alex Ciocan, trecând pe lângă mine, el terminând tura lungă, eu chinuindu-mă încă pe traseul turei scurte. Era o urcare prin pădure, razele soarelui se așezau printre copacii cu mușchi, s-a întâmplat ceva atunci, viteza sa, armonia în care se afla cu bicicleta, energia pe care o emana, m-au făcut să îmi doresc să fiu şi eu aşa. De fapt, pot să vizualizez acest moment și acum. Fuck the podium, imaginea asta are mult prea mult vibe pentru a nu pune mai mult cărbune pe focul lăuntric, strâduindu-te să te ții după ciclistul fantomatic.
În 2012 încă nu mă lăsasem cu totul de fumat, dar reuşeam câteodată şi patru antrenamente pe săptămână.
Clasarea pe locul 62 la Prima Evadare m-a motivat şi mi-a dat ghes să particip la şi mai multe curse decât în anul precedent. Maratonul Vinului, Cheile Grădiştei, Gârboavele XC, Zimbrăria XC, Câmpina MTB, Comana MTB, Surmont MTB, Red Bull Moon Time Bike şi o închidere de sezon în trombă la Arges Autumn Race.
Unele dintre aceste curse se mai organizează și azi, altele… râmân în amintiri. La Arges Autumn Race, mi-am dorit atât de mult podiumul încât, „mulţumită” supramotivării am reuşit să fiu cel mai rapid rider pe start loop, dar am dat şi cel mai spectaculos crash al sezonului, ceea ce nu m-a împiedicat însă să termin cursa. Retrospectiv, pot doar să mă bucur că aceste crashuri au fost puține în cei 13 ani de ciclism, nefiind nevoit să stau pe bară cum se zice. Better safe then sorry, e principiul după care m-am ghidat mereu, ideea e că cei care îți vor spune lasă frâna și alte zicale din bătrâni, sigur nu vor veni la tine la spital să îți aducă o supă cală.
Am urcat până la urmă şi pe podium, la Cupa Baloteşti, unde am obţinut locul trei, o cursă de mică amploare ce-i drept, dar rămân de părere că orice cursă e o… cursă. Și da, observ că pe vremea aia le urmăream cu obstinație, dar cred că am mai spus asta.
2013. După o iarnă pe care am petrecut-o în sala de spinning şi pe bicicletă oride câte ori a fost posibil, alegându-mă nu o dată cu incipiente degerături, am îndrăznit să contactez proaspăt înfiinţata KTM Cycling Team şi… surpriză, am fost acceptat în sânul echipei.
Am pornit la drum cu o nouă atitudine, o nouă alimentaţie, un program de antrenament care a devenit până la urmă de şase zile din şapte şi… două noi biciclete, o KTM Strada 4000 cu care am început o nouă viaţă pe asfalt şi un KTM Myroon 29 Elite. Sunt multe de spus, despre cele 25 de curse la care am participat, despre unele dintre ele poţi citi pe blog, dar sunt şi mai multe concluzii de tras.
Update 2024: KTM Cycling Team rămâne pentru mine cea mai distractivă echipă cu care am fost, pot spune că îmi găsisem și eu „tribul”, un lucru deloc ușor pentru mine, cred că ți-ai dat seama de asta, dacă ai avut răbdare să citești până aici. Și dacă în 2011 îmi vândusem mașina să îmi iau o bicicletă mai de Doamne ajută, în 2013 îmi vineam motorul, un KTM 690 Supermoto R, pentru a-mi cumpăra cele două biciclete KTM, ambele din carbon. Carbonul încă era privit pe acea vreme cum erau privite aparatele video la începuturile anilor ’80.
Am învăţat să mă bucur inclusiv de greşelile făcute, pentru că… am avut doar de învăţat din ele! Dumnezeu îmi e martor că am făcut o sumedenie de greșeli, din fericire, fără urmări grave, în afara … pierderii podiumului, desigur. De exemplu, în poza de mai jos, surprinsă la Măcin Mountain Fun, cu echipament și biclă de echipă, tot tacâmul de lucruri care te fac fericit că ai ajuns amator avansat, port un ceas. Ceas a cărui curea urma să se rupe, tocmai în urma trecerii fără milă prin toate crengile care mărgineau cărarea. Pare că mă simt bine, până când îmi dau seama că am pierdut ceasul, renunț la lupta pentru podium, mă întorc pe traseu și îl găsesc. Nu am mai schimbat niciodată cureaua ceasului, stă și acum așa printr-o cutie. Nimic grav, nimic grav…
Tot în 2013, s-a întâmplat povestea aceea ciudată cu Paltinis XCP. Această cursă point to point s-a transformat pentru mine într-o cursă de alergare, spre consternarea unei părți a organizatorului și a micului dar inimos public.
Ce se întâmplase? La 33 de ani, spre deosebire de 44, sunt dimineți în care te trezești simțindu-te un adevărat armăsar de curse și mergi direct la start. Acolo sunt alții mai fremătători, vezi un culoar liber, sprintezi să-l ocupi, dar dacă alt cal de curse face la fel, ghidon de ghidon se agață și eu zbor și ricoșez într-o mașină parcată, care desigur, acolo nu avea ce să caute, etc, noroc că nu pățește nimeni nimic. Jantele atelajelor de carbon sunt însă iremediabil strâmbate. În acel moment al vieții mele, încă eram în pericol să îmi cumpăr un pachet de Lucky Strike și să mă așez la o terasă pentru a bea bere după bere. De fapt chiar am văzut cu ochii minții cum se întâmplă asta și atunci am decis transform cursa de biciclete într-un una de trail run și ce e și mai amuzant e că nici măcar nu am terminat ultimul.
Pe forumuri s-au stârnit discuții dacă trebuia sau nu să fiu clasat, pedepsit, lăudat, etc. Cert este că m-am întâlnit cu un tip în parcare care m-a întrebat ce s-a întâmplat.
-Ce să se întâmple? Mi-a tăiat un idiot calea, am căzut și am distrus janta.
-Eu sunt idiotul ăla!
În secunda următoarea ne dădeam mâna și ne îmbrățisam. Așa am început să învăț să nu etichetez.
Dar, un lucru chiar și mai interesant s-a întâmplat la această eșuată cursă: vazand atunci cum se pedaleaza in a doua jumatate a plutonului, m-am trezit ca dau sfaturi – ridica tija de sa, creste cadenta, pune un pinion in sus, ridica privirea din roata, etc. Toata toamna m-am documentat, am citit carti, am vizionat o gramada de filme legate de tehnica, iar in decembrie am schitat un plan si in mai 2014, lucram cu primul cursant. Concluzia pe care o poti trage este ca merita sa iti pui planurile in practica si actiunea pe primul plan!
2014
Pentru ca nu ma puteam auto-intitula “coach” si pentru ca atunci cand spun “antrenor” sau “instructor” ma gandesc la echipa nationala a Romaniei si imi place sa cred ca am simtul realitatii, m-am axat pe educatie. In primul rand, de unde provine background-ul meu?
Simplu, din motociclism. Merg pe motor de la 23 de ani si crede-ma motociclismul a fost o adevarata batalie purtata cu familia, asta pana cand am ajuns sa practic meseria de jurnalist moto si pana cand tot ai mei m-au ingrijit cand am ajuns intr-o buna zi acasa cu un femur fracturat in patru locuri. Dar, ce am invatat din motociclism? Sa inteleg povestea fiecarui vehicul pe doua roti, sa o transpun in cuvinte si sa-l duc inapoi intreg la importator. Am mers pe scutere, choppere, vitezane, tourere, ATV-uri, snowmobile, supermoto-uri, motoare de cross si de enduro. M-au pasionat mereu cursele si pentru aceasta de multe ori, am mers din fonduri proprii la curse de motoare, pentru a putea promova fenomenul. Pentru ca mi-am dorit mereu sa fiu pilot, am facut cumva si am reusit sa particip la curse de motocross, enduro, supermoto, viteza si rally raid. Este un lucru cu care ma mandresc si acum. Nu am rupt norii, pentru ca pur si simplu nu am avut orele de antrenament necesare pentru a fi printre primii, dar am invatat sa ma adaptez unor vehicule care se cer pilotate diferit si intelese. Intr-un fel se piloteaza o vitezana de 160 de cai putere, intr-un fel gestionezi un V2, in altfel un patru in linie si in altfel te comporti cu un tourer masiv ca un dulap pe un drum de munte, in bataia ploii. Pot continua si spune ca e radical diferit sa abordezi un circuit de motocross cu o motocicleta in doi timpi iar pilotajul difera la o cursa de enduro prin padure, desi motoarele nu sunt radical diferite. Consider ca astfel am deprins o flexibilitate de care poti beneficia in coaching-ul axat pe utilizarea eficienta a unui mountain-bike.
Revenind la ciclism, sunt in egala masura indragostit de sosea, de mountain-bike si asta nu putea rezulta decat intr-o participare la un concurs de ciclocross, si planul de a avea in panoplie si o bicicleta specializata in aceasta disciplina. Si daca bugetul permite, un enduro, cu pedale si daca bugetul permite si mai mult, un enduro cu motor si o participare la Red Bull Romaniacs, pentru ca vreau sa imi indeplinesc toate visele. 🙂
Ok, ce am adaugat acestui background? Mi-a placut mereu sa scriu si sa descriu, sa observ si chiar daca ma consider un om timid, lumea spune ca repet acelasi lucru in atatea forme si variante, pana cand intelege sau… se face ca a inteles. 🙂 Participasem la un numar de curse de mountain bike si de sosea, fusesem primit si in sanul KTM Vredestein Cycling Team, este asta indeajuns sa fii coach? Nicidecum, asa ca inceputul anului 2014 a insemnat pentru mine absolvirea urmatoarelor cursuri:
Scwhinn Indoor Cycling Training Instructor – Bronze Level – un curs in cadrul caruia mi-am reimprospatat cunostintele legate de anatomie, fiziologie si am dobandit cunostinte legate de bio-mecanica ciclismului si legatura intre minte si corp.
Cursul de Antrenor Personal organizat de Fitness Scandinavia si recunoscut de Ministerul Educatiei si Fitness European Association (click pentru a vedea acreditarea) – o adevarata aventura, intinsa pe tot parcursul lunii februarie, in care am invatat despre periodizare, antrenamente de dezvolatare a fortei, antrenamente functionale, conceperea unui program de antrenament, relatia intre antrenor – client, nutritie, sistemele energetice ale organismului, informatii care pentru un sportiv amator sunt… aur curat. Nu in ultimul rand, am intalnit oameni pozitivi si plini de energie, iar profesorii pe care i-am avut mi-au devenit modele – ma refer la Alexandrul Valah si Iulia Popa. As fi vrut sa ii intalnesc pe acesti oameni pe cand eram in liceu sau in facultate si sunt de parere ca informatiile pe care le-am acumulat la cursul Fitness Scandinavia ar trebui transoformate in programa de sport si predate in licee! 🙂
Curs de Practitioner – Programare Neuro-Lingvistica, Institut Kutschera
S-ar putea spune multe lucruri “pompoase” despre Programarea Neurolingvistica, dar prefer sa vorbesc “implicit”. Creierul nostru lucreaza cu imagini si cuvinte, asa ca, hai sa ne concentram pe cele mai bune imagini si cele mai bune cuvinte. NLP-ul m-a invatat cum sa imi dau seama atunci cand discursul meu interior incepe sa o ia razna, in timpul cursei sau inainte sau dupa si sa iau haturile in mana. Tot o mostra de NLP poate fi considerat sfatul dat de Brian Lopes si de LeeMcKormak in cartea “Mastering Moutain Bike Skills”, cel de a repeta o mantra pozitiva – “Trec peste bolovani”, de exemplu, atunci cand coboram un rock garden de exemplu. Am aplicat sfatul la tura lunga la GeigerMTB, pe coborarea de la releul de la Paltinis si pot sa spun ca functionat fara cusur! De ce sa ne focalizam resursele atentionale la o iesire cu bicicleta sau la un pasaj tehnic pe ce se poate intampla rau si nu pe obiectivul nostru? Pot spune ca prima tabara de mountain bike pe care am organizat-o in 2014, a fost si punerea in practica a ceea ce am invatat la cursul de NLP.
In 2015 m-am intors la Fitness Scandinavia, pentru cursul de Personal Trainer, Level II, un curs care mi-a oferit informatii pretioase, indeosebi legate de potentialul atletic al oricarei persoane, nu doar a sportivilor profesionisti. Nu in ultimul rand, pentru a experimenta pe propria piele lucrul alaturi de unul dintre profesionistii de top din fitness, m-am antrenat pentru trei luni alaturi de Alexandru Valah, master trainer Fitness Scandinavia, o experienta care consider ca m-a facut sa cresc atat profesionial cat si in ceea ce priveste imbunatatirea performantelor sportive si atletice si compensarea unor probleme destul de delicate, cauzate de sechelele lasate de cvadrupla fractura de femur.
Din punct de vedere sportiv, anul 2015 a demonstrat inca o data… cat de mult influenteaza mintea… inconstienta ceea ce facem noi zilnic. Atunci cand m-am apucat de ciclism, imi doream cu nesat podiumul si se pare ca nu am aplicat dictonul “Dream big”, pentru ca m-am plasat pe o gramada de locuri trei intre timp! Pai nu asta imi doream de la bun inceput? Sa vad si eu cum e sa fii acolo pe podium cu baietii? Morala e simpla, pentru un maxim de rezultate si “setarile” mentale trebuie sa fie la maxim!
Totusi, imi aduc aminte cu placere de prima cursa pe care am castigat-o in categorie, Cozia MTB. Culmea este ca nu am asteptam sa castig, m-am ratacit, am sectionat cablul la frana fata pe final de cursa (am descoperit ulterior ca era foarte expus pe furca Lauf si am luat masurile corespunzatoare), dar am continuat sa gandesc si sa trag ca si cum as fi fost la conducerea cursei si de fapt … chiar eram. Sase ore si douzeci si sapte de minute la tura lunga la GeigerMTB sunt un timp multumitor, desi obiectivul meu este sa scad sub sase ore. Apoi, imi mai aduc aminte si de locul doi in categorie de la XC Riders, Sarata Monteoru, Cursa Dunarii Calaresene, o cursa pe care am castigat-o la general, in care norocul a avut un mare rol sau de sprintul final din Cursa Campionilor, din Road Grand Tour, unde m-am clasat pe locul doi in categoria de varsta.
2016 a insemnat pentru mine trecerea la o noua echipa, Focus FreeRider Cycling Team. Obiectivele mele principale au devenit Prima Evadare, Geiger MTB Challange si Road Grand Tour. Asteptarile mele au fost depasite de sprijinul primit din partea acestei echipe, in principal sub forma unui mountain-bike FOCUS Raven Max Pro 29 nou, nout, pe care nu am ezitat sa montez “vechea” furca Lauf, dar si rotile asamblate de Cycle Master, iar pentru sosea, am trecut pe un Focus Izalco Max din 2008, care se tine insa foarte tare si e limpede ca pur si simplu nu am nevoie de o bicicleta mai performanta pentru a obtine rezultate mai bune. Trebuie asadar sa mentionez sponsorii – nu credeam ca in 2011, atunci cand m-am apucat de pedalat, ca voi spune vreodata asa ceva, scopul meu era doar sa pedalez: Sprint Bike (importatorul Focus Bikes in Romania), alaturi de BBB, Muc-Off, Continental, dar si Poc, Shimano si High5 Nutrition, alaturi de Cycle Master si OriginalWare (a propos, hostingul acestui site e asigurat de catre aceasta firma).
Cum a decurs asadar acest sezon, pe care mi-l imaginam drept cel mai bun de pana acum? Inceputul a fost de bun augur, castigand categoria de varsta la Gold Rush XCO, Somova, judetul Tulcea, e drept ca nu a fost concursul care a aliniat la start cei mai puternici rideri, dar am ajuns in Dobrogea, dupa criteriul meu principal de selectionare a curselor. In acel weekend de aprilie, aceasta era cursa cu cel mai “adevarat” traseu, atat de adevarat, incat m-am intors acolo, pentru o duminica de antrenament specific pentru XCO, alaturi de mai multi doritori. De mentionat ca am cunoscut unul dintre cei mai faini organizatori de concursuri si anume pe Ion Boncea si gasca lui, poate va spune ceva proiectul “Pedalez, nu ma droghez”. La sosea, Bucharest Bike Break mi-a confirmat ca ma aflam intr-o buna forma, dar, ca si in alte dati, am atacat plutonul complet aiurea si am facut risipa de energie, clasandu-ma doar al treilea in categoria de varsta, dupa un sprint nesincronizat.
A propos de sosea, era sa uit sa mentionez Turul Alexandru cel Mare, Salonic, Grecia, cea mai “profi” aventura ciclista la care am participat pana acum. Cu transport pana in Salonic, cu eroicul T5, ce a sarit de 300.000 km, noul dar vechiul Focus Izalco Max 2008, ruloul primit cadou de ziua mea, cazare la acelasi hotel cu echipa nationala de sosea, coordonata de antrenorii Georgios Georgiadis si Viorel Grosu si trei probe, contratimp pe malul marii Egee, o etapa de catare si una de valonat… Acum, sau am fost in varf de forma prea devreme in sezon sau grecii amatori nu sunt asa de puternici ca romanii nostri vajnici, dar am reusit o clasare dupa arhitectura 4-3-2, la contratimp, valonat si catarare si retrospectiv sunt de parere ca doar lipsa de experienta in acest gen de competititii a facut sa nu apara si locul 1 in ecuatie. Oricum, m-am intors acasa incantat, iar curea de transmisie a T5-ului a inceput sa faca urat de tot, cand am ajuns in Bucuresti. Asa da! Ma rog, daca domnii greci ar fi facut un clasament general pentru amatori al Turului, dupa calculele mele as fi castigat, dar asta e, parca am stabilit ca ma dau dintr-o mistuitoare pasiune…
A venit apoi Prima Evadare, cursa gratie careia m-am trezit in lumea ciclismului, cu al ei obiectiv peren, castigarea categoriei de varsta. Ei bine, pentru mine aceasta cursa a fost un adevarat Waterloo! Am tras la galere prin noroi si m-am clasat de abia al optulea, la mare distanta de podium. Am fost atat de afectat de rezultat, incat mi-am refacut analizele, neintelegand de ce perioada in care trebuia sa fiu in varf de forma se transformase intr-o gaura neagra. Si s-a dovedit ca am intuit bine, trezindu-ma proprietarul faimoasei toxoplasmoze, despre care am mai tot scris pe aici prin race reporturi, ceea a dus la urmatorul dialog intre mine si o doamna doctor care m-a scos nu o data din belea:
-Te apuci de un tratament cu antibiotice, o luna de zile pauza competitionala, sa nu stresezi organismul!
- Am inteles, stati asa ca am duminica o cursa importanta, incepem de luni!
- Bine, hai fie!
Dupa o saptamana:
- Mai era de fapt o cursa, ii dam drumul peste doua saptamani…
Asa am ajuns de exemplu la Turul Dobrogrei, unde nu stiu cat de bine m-am simtit fizic, dar emotional, a fost din nou, clasa intai, super-distractiv! Haiducie cu duba, la mare, intial voiam sa dorm in duba, pe malul lacului Techirghiol, dar dupa ce ne-a plouat de naiba ne-a luat in etapa de fond, aveam totusi nevoie de un dus si pana la urma chiar era sa dorm nespalat in duba, pentru ca imi uitasem cartea de identitate acasa si nimeni nu voia sa ma cazeze nimeni. Culmea e ca nu am mers deloc rau, pierzand mereu sprintul la mustata si chiar as fi avut o sansa sa inchei pe podium categoria de varsta, daca nu faceam o eroare de-a dreptul comica, am crezut ca proba de contratimp era du-te vino pe traseu si am mers in concordanta, pastrand benzina si pentru intoarcere, dar sa vezi comedie, cand colo contratimpul era doar dus. Dar, chiar si asa, tot am mers bine. Probabil o fi fost de la toxoplasma!
La cursele din Road Grand Tour nu am vrut sa renunt in ruptul capului. Cel mai dramatic a fost la Sinaia, unde femeia care intre timp a acceptat sa imi fie sotie, si-a rupt clavicula, cazand in acelasi viraj in care am cazut si eu cu un Suzuki Burgman in 2008. A urmat spitalul din Azuga, intorsul la Bucuresti si a doua zi intorsul in Sinaia, pentru proba de contratimp in urcare. In primul rand, in dimineata cursei, cu putin ore de somn la cele 33 de grade care se strang vara in apartamentul nostru din Tei, am facut o criza de nervi atunci cand am vazut cantarul la aproape 82 de kilograme. De mentionat ca de obicei ating greutatea de 77 de kilograme imediat cum dispare stupida canicula pe care o urasc, chiar daca merg bine la curse atunci cand e foarte cald. Nu ma pot in schimb odihni bine, pentru ca nu suport nici aerul conditionat, ceea ce ma face sa ma simt de parca as fi in permanenta pus la gatit intr-un soi de ciorba pe parcursul verii. Apoi, oricat de mult mi-as fi dorit sa castig pentru Roxana si oricat de tare am tras in prima parte a cursei, si asta a fost o greseala pentru ca nu am intrat nici macar in top zece, la categoria de varsta! Am vazut in schimb si anul asta podiumul in Road Grand Tour, si credeti-ma, concurenta e din ce in ce mai grea de la an la an, la Ploieşti şi la Timişoara! Ceea ce denota si cat de mult s-a extins acest fenomen al ciclismului de sosea in general si al Road Grand Tour, in special! La Ploiesti a fost sa fie la memorialul Constantin Vagneti, unde m-am deplasat dupa o pauza completa, fara nici un fel de asteptare, dar se pare ca iarasi m-am infiltrat bine in ultimul viraj, iar la Timisoara, la contratimp, o proba care imi place foarte mult si unde chiar aveam asteptari in acest sens, chiar daca tot pe Izalco am mers.
Despre Road Grand Tour e mult de povestit, eu sunt multumit ca l-am facut cap-coada, chiar daca intial imi propusesem sa castig categoria de varsta, dar cum am scris pentru Freerider.ro cate un articol despre fiecare cursa in parte, ma voi multumi sa public aceste articole si pe blog. Nu in ultimul rand, lui Alex Ciocan i se cuvine un car de laude pentru ceea ce face cu acest Road Grand Tour – sa adaug ca am lasat sticker-ul cu “Asistenta Road Grand Tour” pe termen nelimitat pe duba! Nu ma pot abtine sa nu spun insa ca dupa ce am ocolit la mustata, “crash-ul” la Seciu, Eroica si Velopower, la Calarasi nu am mai avut ce face, fiind prins in memorabila cazatura dinaintea punctului de intoarcere. Am avut insa noroc sa scap doar cu ghidonul putin indoit si schimbatorul spate blocat pe un pinion mic, putand sa inchei cursa si stagiunea 2016 a Road Grand Tour, care ar arata asa: Seciu-Mioveni-Timisoara-Sinaia-Ploiesti-Bucuresti-Voineasa-Bucuresti-Focsani-Calarasi! Sfinte Sisoie, ce tur de forta!
Apoi, dupa ce in luna iulie am fost nevoit sa o “ard dubios”, vorba unui vechi prieten, am revenit in forta in septembrie, sa folosesc un alt cliseu. Ratasem Geiger MTB Challenge, dar am compensat cu asa numitul “Racing September”, unde, daca bine imi aduc aminte am participat, in ordine la Pucioasa Alpine Challenge, I Wheel for Moinesti si Haiduci si Domnite. Daca la Pucioasa am stat 43 de minute pentru două pene, evident la tura lunga, poţi citi grozăvia pe blog, la Moinesti am venit pe patru, tot la tura lunga, si atentie, bat tobele, la Haiduci si Domnite, cumva, dupa cum spuneam si dupa cursa, astrele s-au aliniat si am terminat pe locul 2 la Elite, caci m-am transferat la Elite, pentru a putea concura la turele lungi. Eram convins ca nu am nici o sansa la podium la Elite, dar poftim si bla bla motivational, imposibilul s-a intamplat!
Apoi, am intrat in febra pregatirilor pentru Moon Time Bike, gata sa dau totul, sa scot untul, sa rup norma, mai ales ca prin niste concursuri de imprejurari nu am mai participat la aceasta cursa din 2012, dar, ghinion, anul asta nu s-a tinut. Ceea a dus la inchiderea oficiala a sezonul cu aproximativ 540 de ore de ore de antrenament din cele 700 din “master plan-ul de antrenament”, diferenta fiind data de perioada de pauza fortata din vara. Au urmat apoi cateva, e drept foarte putine, curse de alergare, care au batut in cuie cateva concluzii preliminare dupa un cincinal de sport de amator. Desi nu am investit inca intr-o evaluare “profesionista” a potentialului meu sportiv, este clar ca acesta este unul absolut banal, in special pe partea de capacitate aeroba (VO2Max), fiind suficient sa utilizez un calculator online, in care se introduce varsta, distanta alergata si timpul. Totusi, intrucat exista o discrepanta semnficativa intre rezultatele de la alergare si cele din cursele de ciclism, daca nu cumva nivelul la alergare e mult peste cel din ciclism, ceva, ceva, tot trebuie sa fac bine atunci cand “ma dau” pe bicicleta, nu indraznesc sa spun “concurez”, pentru a nu supara zeii ciclismului autohton. O fi un pic de tehnica, un pic de motivatie, un prag lactic ridicat – spre deosebire de VO2Max acesta poate fi mult mai eficient antrenat, o combinatie intre acesti factori sau pur si simplu faptul ca imi place foarte mult si am transformat asta intr-un stil de viata, despre care nu ma pot abtine sa nu iti povestesc in race reporturi. Asadar, sa avem un 2017 cat mai senin si mai sportive, fiecare, dupa forta si… VO2Max!
In 2016, nu am mai fost se pare atat de atent cu pretioasa contorizare a curselor si rezultatelor, astfel incat, lista aceasta este mai mult din memorie:
Tot in 2016 am urmat si cursurile speciale “MATTHEW GRIFFITHS` EXPERIENCE” si S.F.T (SURFACE FREE TRAINING) (ANTRENAMENT SUSPENDAT), alaturi de Tiberiu Vintiloiu, master trainer Fitness Scandinavia.
Antrenamentul suspendat mai cunoscut probabil sub denumirea de T.R.X. – aici e un fenomen gen Adidas – adidasi, le este foarte util ciclistilor, pentru ca te obliga se folosesti in permanenta, orice muschi ai lucra, trunchiul ca stabilizator dar si sa iti cunosti sau mai degraba sa iti inveti muschii, pentru ca granita de la a lucra “tintit” sau la a “trisa” o executie poate fi foarte usor trecuta. Un ciclist sau o ciclista poate privi cu neincredere barele, ganterele, aparatele dintr-o sala de fitness, asa ca, iata, ai cu un motiv mai putin sa eviti pregatirea fizica!
Cat despre Matthew Griffiths Experience, “functionalitatea creeaza esteticul” si “esti atat de tanar pe cat este coloana ta de tanara”, spune el. Cred ca v-am dat de gandit…Cert este ca am invatat multe lucruri de la el vis a vis de mobilitate, antrenament cu greutatea corpului, integrarea “3D” a miscarilor si recuperare.
2017 a insemnat pentru mine intrarea in programul national Postural Alignment, in care activez in prezent ca antrenor. Aceasta a avut un impact covarsitor asupra calitatii sesiunilor de antrenament pe care sunt capabil sa le ofer atat in sala de fitness cat si pe bicicleta. A fost un proces lung si complex, pe etape, in care am avut mult de studiat si am sustinut mai multe examene teoretice si practice. Te invit sa afli mai multe despre acest program aici: www.posturalalignment.ro
Si revenind la curse, daca e sa imi aduc un rezultat memorabil, acesta a fost locul 1 la categoria 30-39, “Intre cer si pamant”, Targu Ocna, un vis realizat pentru mine, sa plec asadar de la zero in ciclism si sa reusesc sa castig un concurs de amatori, consider nu am ce sa imi doresc mai mult, cunoscand cum se desfasoara si ce presupune acest sport.
2018. Stiu ca am scris mai sus ca am renuntat sa imi contorizez rezultatele obtinute la cursele de ciclism sosea si MTB, dar pentru ca timpul trece si e pacat sa le uit, reiau ceea ce s-a intamplat in 2018. In acest an, am considerat ca e mult mai distractiv sa incep un proiect pe “cont propriu impreuna cu sotia, Roxana”, asa ca am lansat proiectul #noi2team si am obtinut niste rezultate frumoase din postura de doi amatori care se auto-sustin. Iata asadar un “best of” 2018:
