Cum ar fi bine sa abordezi virajele pe cursiera in general si pe cele de pe Sultanu in special

Din pacate, sunt nevoit sa incep acest articol cu un disclaimer, si anume ca nu sunt vreun mare ciclist, nu ma consider invatat, detinatorul cunoasterii absolute intr-ale sportului cu pedale si asa mai departe si asa mai departe. Aceasta intrucat urmeaza un subiect delicat, imediat dupa ce am renuntat la “infamele” “reis reporturi”, iata ca am dat-o in analize de curse si ceva, ceva ma mananca sa incerc sa scriu acest articol, inspre binele comun al ciclismului, in loc sa trag un pui de somn in aceasta dupa amiaza cetoasa de noiembrie sau sa consum un iaurt Muller Stracciatella de doar 700 de calorii. Dar, ce s-a intamplat? Pai, fost-am si eu pe Sultanu, la Road Grand Tour, The Wall, si pentru ca, probabil din motive de securitate, aceasta cursa s-a tinut in sens invers decat cel in mod firesc dictat de scurta dar extraordinar de abrupta urcare cu nume de functionar-sef turc, pe ceea ce s-a transformat in coborare, am vazut, prin buna vointa lui Grozea Alexandru-Danut, intr-un montaj video generos, cam toata secventa de “Asa Nu” si “Asa Da”, referitor la cum sa iei un viraj. Insistand asupra intentiilor modest-inocent-pozitive ale autorului acestor randuri, care a suspendat “race reporturile” fiind suspectat ca se da mare, propun transformarea sa intr-un subiect de dezbatere si informare open source.

foto intro – Road Grand Tour, Valentina Mereu, Servus foto

video – Grozea Alexandru Danut

Asadar, dupa ce m-am uitat de mai multe ori la acest video, mi-am pus intrebarea fireasca: de ce se cade sau de ce unii rideri sunt atat de aproape de a face cunostinta cu asfaltul? In primul si in primul rand, coborarea este muuuult mai abrupta decat ce se vede pe filmare, virajul bucuclas fiind pe o zona cu inclinatie de 30 de grade, dupa un palier care permite acumularea a destula viteza, toate astea in conditiile unui puls ridicat spre zona anaeroba de cealalta parte a Sultanului si a mancarimii tipice febrei “racing”. Iata asadar niste motive pe care le inaintez: sunt persoane care raman cu privirea tinta catre parapet, nu mai “cauta” continuarea, trasa “salvatoare” in acest caz, catre urmatorul viraj. Aceasta deoarece, presupun ca e destul de greu sa disocieze concentrarea privirii la distanta si “manuitul” bicicletei, un lucru ce se intampla si la MTB, la switch-backs, acele viraje foarte stranse, cand privirea ramane parca lipita de roata fata… Mai departe, se franeaza dominant cu spatele, ceea ce duce la un lucru care in motociclism se cheama “high side” si e unul din cele mai nasoale moduri de a fi trantit de atelajul cu doua roti. Frana dominanta trebuie sa fie intotdeauna fata, presupunand ca manuirea ei se face initial cu finete, se incarca progresiv, iar bratele si trunchiul se opun intertiei. Exista si un “low side”, ce apare atunci cand te inclini prea tare si pierzi aderenta rotii fata, asa cum am patit si eu cu o Husqvarna supermoto pe circuitul de la AMCKart, dar oricum, asta e “parfum” ca urmari pentru rider si pentru utilaj fata de ceea ce se intampla in high-side. Apoi, nu se incarca pedala exterioara virajului, pedalele ramanand parelele cu solul, am vazut destul de multi rideri obisnuiti sa ia virajele asa la MTB, nu zic ca nu se poate, dar daca ne gandim la ce inclinatie era acolo si la cat de solicitate erau franele asta doar iti va face viata mai dificila. Si mai periculos este atunci cand ramai cu pedala de la interior jos, practic, atunci, in loc sa stabiliezi bicicleta tu o impingi mai mult catre exteriorul virajului si e clar ca nu vrei sa se intample asta.

Daca este sa ne uitam la ceea ce eu consider ca e o referinta in domeniu, “The Cycling Training Bible”, a lui Joe Friel, reputatul autor spune clar ca se incarca (lasa greutatea) intotdeauna in pedala exterioara. Aici completez din Lee Mc Cormack, faptul ca pedala de la interiorul virajului e sus, este o consecinta a faptului ca cea exterioara este la ora sase si incarcata. Este periculos sa iti bazezi un viraj pe impingerea genunchiului la interior, cum fac racerii la motoGP, ignorand piciorul de la exterior, dupa cum se poate vedea an de an, la Maratonul Vinului, in Urlati, in sensul giratoriu din centrul orasului, unde, din pacate, sunt suficiente trante. Acum, Joe Friel, are trei diagrame pe care desigur ca nu imi voi permite sa le fotocopiez aici, in care arata cum in virajele largi, de stanga, riderul se inclina odata cu bicicleta, iar in cele scurte, de dreapta, se inclina mai mult bicicleta decat riderul, deci ca la MTB. In ambele cazuri, piciorul care apasa in pedala este cel de la exterior. Daca tot am deschis discutia, pe forestiere cu pietris, nu mai inclini nimic, acolo incerci sa o “carmesti” cat mai larg, din trasa, pentru ca este foarte usor de pierdut aderenta.

Pentru ca ajungem la trasa, asta e o chestie pe care o poti invata “the hard way” daca esti motociclist si te dai pe un drum cu serpentine, din prudenta, ramai pe dreapta sensului tau, inainte de a te inscrie intr-un viraj tot de dreapta. Pentru ca atelajul pe doua roti are nevoie de spatiu pentru a “taia” virajul inclinandu-se, te vei trezi pe contrasens! De aceea, trebuie sa te pozitionezi intotdeauna langa axul drumului, chiar daca pare putin ciudat sa fii atat de aproape de traficul de pe contrasens, dar asta va garanta ca ramai pe sensul tau, de cealalta parte a virajului strans. Asadar, intotdeauna trasa de abordat este exterior-interior-exterior, ceea ce nu se intampla mereu in clip. Multi rideri vin pe interior, apoi sunt nevoiti sa se aplece, proces in care se apropie periculos de zid. Iar aici mai e o problema, se observa o “scurgere” de ciment, tocmai pe exterior, deci pe acolo… nu se trece! Oricum, in opinia mea, cea mai cuminte abordare e sa nu incerci sa fii prea sportiv in acel viraj, cum am facut eu, de exemplu, gandindu-ma sa ma dau mult in stanga, pentru a ma inclina spectaculos, manevra ce nu mi-a iesit. Cea mai buna abordare este sa ramai pe exteriorul benzii de coborare, sa franezi tare cu fata, completand cu spatele fara a bloca roata, sa te uiti in urmatorul viraj, sa lasi greutatea in pedala exterioara, sa inclini bicicleta, tintind zidul din dreapta, cam cum face daca nu ma insel, Andrei Nechita, chiar primul rider ce apare in filmare… Usor de spus, mai greu de facat, tinand cont de cat de abrupta era panta si de cat de solicitate erau bietele frane – marea majoritate pe janta, se vede ca si cei mai rapizi rideri sunt “trasi” aproape de zid, trebuind sa se incline serios, ceea ce nu e tocmai simplu pe ingustele cauciucuri de cursiera.

In ce ma priveste, eu am reusit sa o dau in stil “motocross/supermoto/dirt-track” sau ciclocross sau chiar motoGP, unde de cativa ani se foloseste faimoasa aruncare a piciorului in viraj, despre care, chiar si cei mai doxa analisti spun ca “it just feels right for the riders”. In ce ma priveste, la prima coborare, despre care habar nu aveam cum va fi, am incercat sa merg din reflex catre exterior, recunosc ca am facut un pic de “point fixation” pe impresionantul parapet din beton si am simtit ca daca duc mai departe inclinarea, o sa pierd aderenta. Punct. Manevra cu piciorul a venit spontan, chiar aseara am vazut-o la ciclocross, intr-o transmisie GCN, ce sa spun, la a doua coborare am aplicat-o intentionat si aici simt efectiv cum Joe Friel are dreptate, fiind un viraj scurt de dreapta, puteam sa o dau mai MTBistic, dar nici in ziua de azi, dupa ce am avut un supermoto cu guma spate de 160 mm, eu nu m-am invatat sa caut limita pe un cauciuc de 25 mm, care pare o lama de barbiet fata de ceea ce eram eu obisnuit… Pot face asta pe coborarile cu viraje largi sau macar destul de clare, cum a fost cazul la Sinaia Infernul Muntelui, o coborare pe care am simtit ca o stapanesc, dar nici intr-un caz pe o coborare asa cum e “aleea” cu viraje in orb ce te coboara de la Piatra Arsa, incepand din sa.

Concluzionand si recapituland: nu strica sa exersam o franare de urgenta, in plat, mai intai, fie ca e cu bicicleta, masina, motocicleta, scuterul. De ce sa ne trezim in aceasta situatie, atunci cand chiar e groasa? Fata e frana dominanta, se incarca progresiv maneta – dupa cum l-am auzit spunand pe reputatul pilot moto Octavian Vrajitoru – trebuie sa te misti lent intr-un timp scurt. Privirea conduce, atentie, acolo unde privesti acolo ajungi, deci cauta mereu ruta salvatoare, ia o trasa exterior-interior-exterior,  incarca pedala de la exterior, inclina bicicleta de coarne si chiar in momentul in care simti ca se “infaptuieste” virajul, fractiunea aceea de secunda, ia presiunea din frane. Un teren foarte bun unde poti exersa in Bucuresti este in spate la Ikea.