MTB Skills and Boot Camp… Report: „Aventuri la Level 1”

Ideea taberelor „MTB Skills and Boot Camp” mi-a venit tot la o… tabără dar, de programare neuro-lingvistică, la care am participat în primăvara lui 2014, la Şimon, lângă Bran. Deşi eram destul de sceptic în ceea ce priveşte astfel de întreprinderi, pot spune că respectiva tabără şi-a atins scopul – practic, chiar ăsta era unul din punctele de pe ordinea de lucru, cum să îţi stabileşti şi să îţi atingi obiectivele, şi pentru asta nu ezit să le mulţumesc „traineriţelor” Ramona Gherasim şi Cristina Varo. Ideea „coaching-ului” îmi înflorise mai demult, la Păltiniş, atunci când am făcut un „big crash”, cum ar spune Andy Brunner şi am distrus janta faţă a bicicletei la XCO – cică ar exista o filmare care arată că am fost „agăţat” imediat după start de un alt concurent şi apoi am alergat la propriu în proba de XCP, timp în care am avut un dinamic răgaz să mă gândesc la… lucruri.

Acum îmi dau seama că există riscul să transform acest „camp report” într-o „sergiunicolaesciană” laudă la adresa persoanei mele, ceea ce ar fi bine să evit din start, mai ales că veţi vedea mai încolo de ce mi-a evit ideea să mă apuc de scris acest gigantic material, în detrimentul a minimum două antrenamente pe cursieră. Dar până acolo, cred că sunt interesante câteva informaţii din culisele, uneia dintre primele tabere de mountain-bike din România, na, că nu m-am putut abţine.

În primul rând şi eu sunt surprins că am „managerizat” aceste tabere, pentru că sunt o fire destul de timidă. Poate de aceea am ales să lucrez în grupuri restrânse, deoarece combinând timiditatea mea cu o oarecare fugă de logistică, cred că aş face un atac de panică dacă m-aş trezi faţă cu zeci de ciclişti, maşini de deschidere cu girofar şi semnale acustice, cazări şi mese la hoteluri. Lăsând gluma la o parte, prefer atmosfera care se leagă atunci când ieşi cu câţiva oameni la pedalat în natură şi prefer calitatea în faţa cantităţii. A nu se înţelege că am ceva împotriva evenimentelor organizate în grupuri mari, dar pur şi simplu cel puţin în această fază, nu e treaba mea.

Totodată, se pare că am moştenit-o pe bunică-mea – odihnească-se în pace, de care mai râdeam în epocă, dar constat că devin un „control-freak” în teren, adică, lucrând cu un grup de maximum opt persoane, pot să văd clar ce face fiecare, cum se simte, să fiu atent dacă cineva nu rămâne în urmă, etc. A propos de partea comercială, am lucrat chiar şi cu grupe de trei oameni, din mai multe motive: mă consider din start câştigat dacă petrec un weekend în natură la „biciclit” cu oameni noi şi nu vreau să dezamăgesc pe cineva, odată ce şi-a exprimat dorinţa de a veni în tabără, pe motiv că „nu s-a strâns un minim număr de participanţi”. Dar de neuitat este şi amintirea unei duminici foarte ploioase, în care ultima buclă de traseu am făcut-o cu un singur cursant, Cristian Chioseaua, care miza probabil pe faptul că vreau să plec acasă, în timp ce eu mizam pe faptul că va dori să plece şi el acasă, în timp ce îl întrebam dacă o mai facem şi pe asta…

A propos de partea tehnică ştiu că au existat şi reacţii cine mai e Doamne şi flăcăul ăsta care se dă coach – „sfătuitor” nu-mi puteam spune iar „sfetnic” sună prea medieval, iar „antrenor” este domnul Iorgos de la lotul naţional de exemplu, dar am un oarecare background în enduro, motocross, snowboard, skateboard, street-skating şi jurnalism sportiv moto. Haideţi mai bine să trecem la fapte şi anume la MTB Skills and Boot Camp-ul de la începutul lui august. Participanţi sunt Daniela şi Iacob, doi târgumureşeni, Ştefan şi Bogdan din Bucureşti, alături de Tavi, un bucureştean simpatic care deja şi-a câştigat statutul de „groupie”, pentru că a mai fost în două tabere, inclusiv la Level II. Tavi spune că vrea să se „reactiveze” şi, putem deja să-i numim „crew”, alături de noi sunt veniţi de la Râmnicu Vâlcea, Andreea şi Alex, care va „închide” plutonul şi e, în opinia mea de om care odată a vrut să îşi schimbe headset-ul acasă şi a rămas cu piese pe parchet, un as într-ale mecanicii pe care e bine să-l ai prin preajmă.

Vineri este cea mai didactică a taberei, în care exersăm pe asfalt, lucrurile cu care urmează să ne întâlnim în „off-road”. Pentru a nu face o listă plictisitoare de exerciţii, verificăm poziţia pe bicicletă – aici americanii vorbesc de „easy hands/hard legs”, „construim” poziţia de atac, văd în ce măsură cursanţii/cursantele sunt în măsură să iasă din „linia” şa-ghidon şi să folosească spaţiu din jurul acesteia, care dacă e să fim pretenţioşi îl putem numi şi cockpit, dăm teste de frânare, pentru că a doua zi avem de coborât o pantă sănătoasă şi nu am vrea să blocăm spatele, facem diverse exerciţii de mobilitate pe bicicletă şi, partea mea preferată, disecăm virajele.

Recunosc că am avut emoţii că un eventual cursant ar ştii toate aceste lucruri şi le-ar considera plictisitoare, dar se pare că nu a fost cazul până în prezent. Controlul bicicletei începe la viteză mică, iar viteza vine cu timpul, pe baza exerciţiului acesta e un laitmotiv al taberei.  Am văzut destui băieţi coborând anarhic şi haotic, dar foarte tare, diversele pante ce sa mai pot găsi prin Bucureşti, la un pas de „big crash”, pentru că nu încărcau bicicleta…

Urmează apoi parcurgerea unui forestier, în care experimentăm pomparea şi o abordare mai sportivă a parcursului, dar aici din păcate, aud în urmă ceea ce sună a „big crash” şi îl văd pe Bogdan ridicându-se de pe jos. Îmi spune că e bine şi purcedem mai departe pe forestier, pentru a ne obişnui cu primele urcări şi coborâri.

Trebuie în acest punct să menţionez că am avut plăcerea de a pedala în prima zi pe un full-suspension de la Cannondale, proprietatea Danielei, căreia i-am cedat Focus RavenMax-ul meu, desigur cu tija de şa coborâtă. S-a întâmplat aşa, pentru că deşi am de grijă să scriu în e-mail cursanţilor să treacă pe la un service pentru o verificare a bicicletei în vederea a trei zile de dat intens pe munte, frâna faţă nu funcţiona. Am considerat că acesta nu ar fi vreun impediment pentru mine, cel puţin pentru prima zi de tabără şi am descoperit un adevărat „wheelie & fun machine” întruchipat în Cannondale şi chiar am meditat dacă nu cumva toată energia pe care o consum folosindu-mi corpul ca suspensie pe hardtail nu ar fi salvată de un full.

În fine, ziua s-ar fi încheiat frumos, dacă la cină lui Bogdan nu i s-ar fi făcut rău, ceea ce a dus la o rapidă deplasare la spital. Deşi căzuse pe mâna stângă, Bogdan se plângea de dureri la încheitura antebraţului drept, iar eu eram destul de sceptic în ce priveşte actul medical din Câmpulung. „Şi eu ce fac, le pun în gips pe ambele?”, a fost prima reacţie a unui domn în halat alb. Până la urmă, Bogdan şi-a mai revenit şi a sunat un prieten, care urma să vină după el a doua zi. Deşi, pentru că am făcut, surpriză… armata, eram gata să mă urc cu Bogdan în dubă, să îl las în faţă la Floreasca (testat şi aprobat) după care să revin în Câmpulung Muscel…

Ziua doi de tabără presupune în linii mari prima urcare de la Trofeul Muscelului, prelungită însă până prin următoarea pădure, după care o coborâre paralelă cu cea de la Trofeul Muscelului, care pe ansamblu, este puţin mai grea, în schimb îi lipsesc porţiunile abrupte care au stresat concurenţi. Urmează apoi un „roller coaster” forestier sus pe Măgura, foarte pitoresc, care din păcate a fost scos din Trofeul Muscelului, la plângerea marelui public, care a socotit că e prea greu. De notat că tot acest treseu, nu mai lung de 30 de kilometri, cu o diferenţă de nivel de aproximativ 900 de metri se parcurge fără stres, cu multe regrupări, „indicaţii preţioase” şi câteva ateliere în care scoatem jaloanele şi ne jucăm.

Aici subiectul devine sensibil, pentru că am spus că tabăra este dedicată începătorilor… Pentru că atunci când am lansat acest proiect, am avut în cap un posibil hater şi rider foarte hardcore, care mă va trage de urechi că înţelegeţi, nu sunt suficient de… rocker adevărat, începător nu înseamnă cineva care acum s-a apucat de mers pe bicicletă. E mai degrabă cineva care are minim un an de dat, în care a fost la câteva curse, mai simple şi care are o condiţie fizică ce-i permite să pedaleze câteva ore bune legate, cu diferenţă de nivel.

Tocmai din această cauză, vorbesc cu fiecare cursant în parte la telefon şi aici vreau să revin la cazul lui Bogdan. După ce ne-am împrietenit pe Facebook şi am văzut o sumedenie de poze cu el pedalând hotărât pe la cursele Riders Club, după ce mi-a spus că urmează să participe la Păltiniş XCO şi la tura scurta de la Geiger, am fost convins că această tabără îi va veni ca o mănuşă. Se pare, pentru a face o glumă că i-a venit ca o orteză mai degrabă, de purtat două săptămâni, ceea ce impune o analiză, acesta fiind exact incidentul care m-a determinat să scriu acest lung articol. Căzătura a survenit pe un drum forestier, într-o porţiune nepretenţioasă din punct de vedere tehnic.

Am stat de vorbă cu Bogdan şi am aflat că după un weekend solicitant, cum a fost cel de la Păltiniş, au urmat zilele de muncă, cu doar cinci ore de somn pe noapte, ceea ce deja spune multe. Atenţie, nu suntem maşinării, ca sportivi amatori tindem să neglijăm odihna, alimentaţia, şi efortul depus la curse şi antrenamente se adună, iar organismul se răzbună. În toamna lui 2014, am mai avut parte de la un cursant de o căzătură inexplicabilă, în asfalt, din fericire fără alte incidente decât o cască spartă, urmând ulterior să aflu că autorul se culcase în noaptea precedentă la trei dimineaţa, pentru a pleca la şapte în tabără. După care, m-a sunat de pe drum să mă roage să îl primesc fără cască! Din fericire, i-am spus să se oprească în Piteşti pentru a-şi cumpăra casca pe care… urma să o spargă în aceeaşi seară. Tot „sergiunicolaescian”, am purtat eu casca spartă restul weekend-ului, împrumutându-i casca mea…

Se pot întâmpla incidente ciudate la MTB sau şosea şi am învăţat să nu mă mai mir de cum a păţit cine ştie ce, pentru că ştiu că pot fi foarte uşor în locul său. Dar, incidentul acesta cred că e cel mai ciudat. După ce un cursant a coborât o pantă mai dificilă, în siguranţă, i-am indicat locul în care să oprească, dar, omul a trecut pe acolo ca trenul prin gară… „Opreşte-te, opreşte-te”, omul nimic, aşa că am putut doar să-l urmăresc panicat cum se îndreaptă spre pădure, în pădure era o râpă, aşa că am schimbat abordarea, îndemnându-l – „trage frâna spate tare şi găseşte un loc în care să te… prăbuseşti în siguranţă, evită te rog râpa”. În fine, o mână divină a oprit până la urmă riderul în siguranţă, de la care am aflat apoi că mănuşile destul de groase pe care le purta, i-au blocat manetele, în aşa fel încât putea frâna doar parţial, beneficiind astfel de un ABS natural…

Revenind la ziua de sâmbătă, toată lumea s-a descurcat foarte bine, Daniela şi Iacob au arătat că au anduranţă, Tavi s-a reactivat şi ne-a arătat un impecabil slalom printre jaloane, Ştefan a fost de părere că urcarea a fost „inumană”, dar a rezistat cu stoicism, iar Alex şi Andreea, care acum doi ani, la chiar prima tabără din serie au fost cam în aceeaşi situaţie cu Ştefan, au făcut aproape tot parcursul pe biciclete, ceea ce demonstrează că dacă eşti constant şi înaintezi cu paşi mici dar siguri, poţi ajunge departe. Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci şi-ar fi spus că e prea greu, că mai bine o lăsăm aşa, sunt convins că acum nu s-ar fi aflat nici la un sfert din forma din 2014! Chiar dacă nu vezi îmbunătăţiri spectaculoase de pe o zi pe altă, poate nici de la o lună la alta, rămâi la pedale şi vei creşte cu siguranţă de la un an la altul! De menţionat aici încă un lucru, chiar dacă nu o să te învăţ sărituri cu whips (nu ştiu, nu cunosc…) sau cum să iei viraje în switch backs din stoppie (îmi ies cu greu şi mie…), consider că am suficiente cunoştinţe pentru a a te consilia în abordarea primei urcări din concursul Riders Club – Trofeul Muscelului, unde am rămas surprins să văd că din aproximativ 300 de rideri, prima parte au făcut-o, cu mare indulgenţă o duzină de concurenţi…

Acum, că tot am început cu laudele, pot să spun că şi cei nemulţumiţi de MTB Skills and Boot Camp, pleacă acasă mulţumiţi, aşa cum a făcut-o Ştefan, care nu a mai servit ultima zi, dar a promis că se va îngriji de condiţia sa fizică, mai ales că primul pas, renunţarea la fumat, era deja făcut de ceva vreme. Deşi, cu toţii am fost convinşi că tehnicele cărări de pe Ciocanu’ i-ar fi surâs, chit că până a ajunge la ele, curge ceva sudoare. Se cuvin aici felicitări fetelor, Daniela şi Andreea, care au urcat la modul pro, cărări ce nu erau tocmai uşoare, iar odată ajunşi sus, am discutat despre manual şi bunny-hop, două tehnici pe care şi eu le-am învăţat cu greu, dar tocmai de aceea, aş mai putea scrie nişte paragrafe pe această temă. Sfatul meu ar fi: dacă nu ai ore bune de antrenament pe bunny-hop, nu îl încerca, e mult mai sigur şi durează cam la fel să sari peste un buştean în stil ciclocross. De menţionat aici că Dragoş mi-a încredinţat „racheta HT de coborâre” pentru zilele de sâmbătă şi de duminică, un Ghost Lector cu dropper-post, întrucât parcă ar fi fost prea exagerat să le fac fără frână faţă… Iar Lectorul are o geometrie atât de faină, încât face ca un bunny-hop să meargă şi mai bine, în scopuri didactice. Prin pădure, ne-am distrat foarte fain, întrucât am pus-o adhoc de un concurs de urcare pe o rampă ce fusese coborâre la Trofeul Muscelului, iar Alex, care nu e deloc un tip firav şi mai merge şi pe un full de la Canyon, poreclit „Tafu’”, a dat-o până la capăt, iar Iacob, care are un fizic de căţărător pur a spus că a înţeles în sfârşit tehnica pentru acest gen de teren.

Duminică seara ne-am risipit care încotro, eu cu ideea acestui material şi a unui MTB Skills and Boot Camp variantă light, pentru riderii care sunt cu adevărat începători, Iacob, pornit să atace topul zece al categoriei, Daniela spune că şi-a recăpătat încrederea în mersul pe bicicletă, Tavi s-a reactivat, Ştefan vrea să revină în octombrie, Bogdan, la fel, iar Alex şi Andreea se setau deja pentru Level II, care îi aştepta chiar weekend-ul următor.