Am “supraviețuit” cinci zile și jumătate în Vallnord Bike Park

În Andorra, nu umblă câinii cu colaci in coadă, însă proprietarii de câini chiar umblă cu o sticluță de apă cu care curăță stâlpul pe care patrupedul a decis să micționeze subit.

Variantele sport  ale mașinilor sunt aici mai dese decât cele “normale”, de exemplu, spre uimirea mea, am văzut în micul principat situat între Spania și Franța, mai multe Golfuri GTI decât obișnuitul Golf, fie el TSI sau TDI, încât am ajuns să ma întreb dacă nu cumva GTI-ul e un soi de Logan local.

Lăsând gluma la o parte, am putea spune că Loganul local este simpaticul Fiat Panda 4 x 4, în versiuni mai vintage, ceea ce spune multe despre drumurile din zonă, dar și despre caracterul andorenilor (sau andorezilor?) care, din câte m-am informat, nu prea știu ce e aia șomajul și trăiesc dintr-un salariu mediu de 1.750 de euro pe lună, îmi place să cred că net.

Dar nu am început acest articol pentru a vorbi despre mașini. Făcând trecerea la ale noastre biciclete, aici ciclistul se bucură de un statut special, apare în semnele de circulație și nu pentru a i se interzice lucruri, iar distanța de 1.5 metri este respectată cu sfințenie. Pentru ca esti ca sofer mereu îndemnat să respecți cicliștii. Mai mult, am găsit un segment de pe Strava, marcat cu semne relativ asemănătoare cu cele de circulație, să știi clar de unde începe și unde se termină acțiunea. Iar dacă ești norocos să trăiești aici sau măcăr să o arzi ciclistic pentru o perioada mai lungă, baremi câteva săptămâni, aș putea spune că e ca și cum ai trăi mai sus de Bâlea Cascadă – să nu uităm că Andora la Vella, capitala, e situată la 1.023 metri altitudine și e cât se poate de șic pentru cei care caută asta, iar dacă ieși din casă/bloc și pedalezi 10-15 kilometri ai ajunge la Lacul Bâlea și mult mai sus de acest reper. Sau pentru a continua comparația, e ca și ți-ai duce traiul zilnic într-o variantă tunată a stațiunii Rânca, ieși dimineața cu bicicleta din casă și ajungi…dincolo de nori… înțelegeti ideea. Ce nu înțeleg este cum m-am trezit eu în acest paradis temporar…

La invitația unor prieteni, mi-am înghesuit Radonul Slide 27.5 și ale sale suspensii de 160 mm, soția, al său KTM MT Scarp cu suspensii de 120 mm și o sumedenie de bagaje, ne-am făcut testele P.C.R. de care am avut nevoie doar pentru a intra la toaletă într-un KFC francez și am plecat într-un lung roadtrip până în Andorra.

Dezmeticirea s-a făcut pe urcarea pe asfalt către Vallnord Bike Park La Massana, obiectivul așa zisului nostru concediu, pentru care am intrat pe Col de la Botella, da, cu Radon-ul, așa de încălzire, 17.5 km, cu aproximativ 1.000 metri diferență de nivel și o medie de 6,1%. Știam că m-am ramolit, cu siguranță de la nanoboții din vaccin, dar clar, nu m-am putut ține după amicul meu, aflat la a treia lună de stat în Andorra și asta nu din cauza bicicletei, chiar dacă el, să îl numim aici cu numele de cod Senor Higo pedala pe ceva mai ușor, un performant Scott Spark RC.

Iar asta nu a fost singura noastră experiență pe șosea: dacă ieșeai de la Senor Higo din bloc, construcție aflată la altitudinea de la care începe Fairy Trail Sinaia, puteai să continui pe traseul unei etape din Turul Franței, 2016, până la stațiunea de ski Arcalis, la 2225 de metri, locul în care Tom Dumoulin obținea prima sa victorie în această competiție. Ce e drept, am vizitat temuta urcare cu mașina, dar cu Radonul am urcat (și coborât) Col de Ordino, cu al său punct maxim aflat la 1.980 de metri. Și bine că am coborât pe aceeași variantă, căci pe “cealaltă” parte se afla un adevărat abator de rampe, serpentine, gradienți, profesioniști aflați la antrenamente, etc, Collet de Montaup, pe numele său. Dar cum obiectivul nostru era Vallnord Bike Park, să tragem cortina peste grandioasele urcări pe asfalt, spunând ca într-o bună dimineață, așa cum ne încărcam noi fullurile în hatchback, nu mică ne-a fost surpriza să îl vedem trecând pe lângă noi pe Julian Alaphilippe. De fapt l-am văzut și peste câteva zile, pedalând mai întăi alături de soție, apoi singur, după ce probabil o curățase pe urcări. Și am văzut și un grup de flăcăi purtând echipamente Movistar și tare mă tem că erau, după cum se spunea prin Târgu Mureș, chiar de la “mama lor”, primind echipamentul ca și… ținută de serviciu.

Așadar, care este treaba cu Vallnord Bike Park la Massana? Cei mai cunoscători spun că ar fi printre cele mai ofertante la nivel mondial, aici desfășurându-se etape de campionat mondial de XCO și de Downhill.Cei mai buni rideri de la aceste discipline vin în acest bike pentru a se antrena și nu mică ne-a fost surpriza să ne întâlnim aici cu însuși Vlad Dascălu, care se antrena pentru etapa de la Val di Sole, unde a obținut un rezultat stelar. Din ce am tras cu ochiul pe Strava, Vlad Dascălu – eu nu îmi permit să spun un simplu Vlad, la fel cum am simțit că nu e pentru liga mea să ridic mai mult de o mâna și să spun mai mult de un respectuos “salutare” – urca de trei ori până în parc, apoi cobora pe Commencal, un traseu de downhill care te ducea într-o manieră spectaculoasă înapoi în La Massana, orășelul de la baza parcului. Nu mică mi-a fost surpriza să văd pe Facebook, exact când eram în Andorra, un clip cu Peter Sagan coborând trasee de DH în stilul său spectaculos și eclectic – fundul pe șa, picior scos afară cu nonșalanță pe contrapante, ca la motocross.

Am putut să observ și diferența imensă de viteză, luând-o iar și iar pe aceleași șectiuni, pe “urmele” lui Sagan, încercând să frânez cât mai puțin și m-am umplut de emoție pe traseul cupei mondiale de DH, pe care am intrat din greșeală, în timp ce testam traseul de la Maxi-Avalanche, numele ar trebui să vă spună ceva!  O nebunie așadar, am înghițit în sec și m-am făcut mic vâzând ce urmează, am decis instantaneu că din păcate nu mă ține să particip la Maxi-Avalanche: o limbă de teren, mărginită de două râpe, plină de copaci și de bolovani, printre care erau săpate șanțuri ca la motocross și agățate funii probabil pentru spectatori sau fotografi, dacâ doresc să urce. Apoi, parcă m-am gândit la o trasă, pe care poate aș fi avut un minim de șanse, dar m-am liniștit brusc și am abandonat cu seninătate tentația de a rămâne pe bicicletă, atunci când Senor Higo mi-a spus că da, e vorba de traseul de etapă mondială DH și nu de trailul de la Maxi-Avalanche.  După care gazda noastră, mi-a mai arătat niște decolări și niște landinguri, între care, citez “nu se găsește nimic” și chiar așa era și ne-am întors în recunoaștere pe Maxi-Avalanche.

Dar nu am putut să nu mă gândesc la Andy Brunner, care pe acest traseu a cucerit medalia de bronz la categoria Masters, în 2018, după ce în 2017, tot aici își pierduse cunoștința! M-am chinuit să rămân pe bike pe traseul de Maxi-Avalanche, foarte brutal, foarte natural, switch-backs pe colți de stânca, dar în opinia lui Senor Higo, mult mai ușor față de ce se poate găsi pe track-ul Cedric Gracia, pe care tot a insistat să mă ducă într-o plimbare – la pas, desigur, dar am decis că timpul pe trailurile accesibile muritorilor de rând era mult prea prețios. Acum, îmi pare rău că nu am mers acolo să vizitez și eu contrapantele pe care citez, încapi și cu un SUV!

Apropos de trailuri, acestea sunt mai mult de o duzină, cam 40 de kilometri adunați, marcate de la verde la negru, trecând prin roșu și albastru. Iar aici, cea mai importantă idee pe care vreau să o transmit, ca din partea cuiva care a privit mereu cu admirație și teamă sportul numit downhill este că un astfel de parc aduce cumva într-o dimensiune mai accesibilă, mai pământeană teribila disciplină. Ani buni am visat să încerc și eu marea cu degetul, dar când am auzit un rider – și încă unul experimentat și respectat, povestind mai în glumă mai în serios, despre cum a făcut el recunoașterea unei etape din campionatul național și apoi i-a mulțumit Bunelului ca “a mai scăpat” odată, mi-am spus că mai bine îmi văd de oile mele… Dar, senzații tari și senzația de am mai scăpat o dată se pot trăi și pe un traseu de XCO, iar bucata de mondiale pe care m-a dus Senor Higo, pe care am mers practic din piatră în piatră, dintr-o panică în altă, atenție, pe o bicicletă de enduro mi-a deschis ochii vis a vis de solicitările acestei discipline.

Revenind așadar la track-urile de bike park, relativ netede, cu contrapante și săritori calculate inginerește, să nu-i omoare pe începători dar și să permite avansaților să își facă numărul, zeci de contrapante, părerea mea este că dacă te echipezi corespunzător și ai bicicletă de enduro, poți progresa destul de consistent în câteva zile. Am văzut familii întregi care se dădeau, am văzut și adolescenți “dare devil” care efectiv rupeau aerul cu efecte în aer, am văzut și rideri țepeni pe bicicletă dar care ajungeau cumva jos pe roti, ba am văzut, escortat de doi ghizi locali – a propos, există și Bike Patrol – un rider paraplegic, cu un cvadriciclu cu suspensii, care a dispărut rapid pe un track albastru…

Așadar, parcul este accesibil dacă știi tehnica de bază, poți apela la instructor care să te ajute să progresezi și poți să închiriezi biciclete de DH de la Commencal, costă între 75 și 100 de euro pe zi. Ca un bun român, am tot cochetat cu ideea să le fac pe ambele, dar nu am făcut-o și nu pentru a îmi cumpăra apă de colonie din vreunul din numeroasele duty free shops ci pentru a face service-ul furcii KTM-ului – care, vai, începuse să plângă și apoi, observând, atenție, nota bene că lucrarea se poate face de pe o zi pe alta la service-ul ANDSHOCK și pentru că oricum trebuia să fac asta mai devreme sau mai târziu, am scos 300 de euro și am făcut un service furca și amortizor pentru eroicul, rezistentul și simpaticul Radon Slide Petrol Edition 27.5.

Multe ar fi de povestit, în special din filmul adolescent tocilar de 41 de ani vs. trasee de downhill – în speță contrapante și table tops, au fost cinci zile de dat câte cinci-șase ore pe zi, eșalonate într-o săptămână, cu două zile de relax. Progresul a fost peste așteptări, tocmai pentru că nu m-am dus cu nici o așteptare anume, singurul obiectiv fiind să nu dau vreun damage mie sau Radonului ceea ce aproape că mi-a ieșit. În ultima zi de dat, mi-am făcut damblau de a “da” fără oprire tot parcul, de sus până jos, dar, desigur a trebuit să mai existe și “încă o zi” de dat, în care deja mă “pricepeam”, ajungândsă îmi impun lucruri și să nu mai aștept să vină oarecum de la sine. Desigur, poți aștepta mult și bine și aș spune că aici în sporturile astea care acum vreo decenii erau considerate extreme – bike-snowboard-skateboard etc., parciul pe care îl faci ca practicant este cum combini împingerea limitelor cu expertiza pe care deja o ai. Eu am decis să încerc ușor-ușor să imprim un efect bicicletei când mă aflam în aer, ceva ce simțea oarecum diferit, față de momentul acela de așteptare – oare o fi bine, care îl aveam când mă desprindeam de pe un table top, fără a mai frâna. Cert este că am modificat traiectoria, am aterizat pe marginea trailului, pe niște smocuri de iarbă, roata fața a alunecat iar eu m-am trezit fără drept de apel pe jos. Nu mai puțin de patru oameni, băieți și fete m-au întrebat dacă eram ok, din fericire eram, mă rog, acum am înțeles de ce la DH se poartă tibiere, pentru că deși posibilitatea de a cu tibia direct în ceva e mică, atunci când începi să aluneci pe bolovani, vrei să fii protejat și acolo. Radon-ul și-a jertfit urechea de la schimbător, foarte deștept proiectată și am pus punct experienței, însă într-o notă pozitivă, de fapt, m-am simțit mult mai fericit decât la Haute Route Pirinei, unde eram obsedat de rezultat și de gândul că se putea, trebuia, se impunea să fi făcut mai bine. Cumva, aici, m-am simțit ca atunci când eram copil și mă întorceam acasă, murdar și terfelit, dar după o sesiune nemaipomenită de joacă!