Despre Trofeul Muscelului, numai de bine. Si cateva sfaturi legate de o cursa de maraton
Stiu, e o situatie inedita, sa nu prea am ce povesti dupa o cursa. Participarea mea la Trofeul Muscelului, Lupii Dacilor, a fost atat de lina, de lipsita de orice fel de incident – ok, am pierdut bancnota de zece lei pe care o tin in buzunar la orice cursa, in caz ca se intampla ceva, in momentul in care i-am aruncat camera unui tanar rider ce facuse o pana pe Ciocanu, incat zau daca as putea sa vin cu o poveste dupa aceasta cursa. Poate tocmai pentru ca dupa Paltinis, am avut atat de multe de spus, plus de instalat o noua frana spate, asadar, mai dar si Deore XT erori…
Stiam ca va fi foarte cald, dar stiu si ca ma descurc bine si chiar imi plac cursele pe caldura. Traseul m-a luat putin prin surprindere, pot spune ca Juganaru ne-a pus la… jug, dar bine a facut. Mai rar asa traseu antrenant, pitoresc, solicitant din punct de vedere fizic si plin de recompense, asa cum e pe coborarea enduristica de pe Ciocanu. Participarea mea la Nivelul 1 nu prea imi da sanse la podium, stiu prea bine asta, dar am ales sa ma inscriu la acest nivel tocmai pentru a fi motivat sa trag cat de bine pot si nu dau inapoi. De aceea, spun ca sunt multumit de rezultatul obtinut, locul 8 la acest nivel si 10 la General. Consider ca sunt totusi cateva concluziil pe care le-am tras dupa aceasta cursa de peste 53 de kilometri cu 1.500 metri diferenta de nivel, concluzii care iti pot fi utile:
– Ramai agresiv chiar daca ai trecut de jumatatea cursei! Abordeaza fiecare viraj, fiecare “bump”, ca si cum ai fi pe un traseu de XC, insa nu depasi 85% din potentialul pe care simti ca poti sa il “exprimi” in respectivul loc;
– Totusi, acolo unde nu te simti sigur, ramai in anevelopa ta de siguranta, stai in pozitia de atac si asteapta sa iti vina “mancarimea”. Prima coborare, pentru ca nu am mai facut-o pana atunci – la MTB Skills and Boot Camp am folosit mereu alta varianta, asemanatoare, nu mi-a inspirat prea multa incredere si desi am fost tentat sa-i dau “gaz” la vale, nu m-am lacomit. Nu pot spune ca am castigat sau ca am pierdut ceva. De fapt, am castigat: siguranta. Am fost prins din urma de Aly Avram (Focus Freerider) si depasit, dar pe camp, pe transferul pana pe Ciocanu, l-am prins din urma si depasit, reusind sa raman in fata tanarului “local hero” pana spre faimosul versant, care musteste de trailuri.
– Despre asta vorbeam, incearca sa relansezi cursa de fiecare data cand ai ocazia. E ca un “restart” acest lucru, pune un pinion mai mare, creste putin cadenta, lucreaza cu corpul, pompeaza, simte-te bine! Cu cat poti face asta si finalul se apropie, cu atat mai bine!
La final, chiar daca esti singur si obosit, sprinteaza! Nu se stie, poate data viitoare, vei veni cu un adversar iar corpul si mintea ta trebuie sa fie pregatite pentru un ultim efort. Poate data viitoare, te bati pentru podium! 🙂
foto: Mitu Alexandru, Riders Club