Ziua B. Operatiuni speciale pe noroi

Ziua B. Operatiuni speciale pe noroi

Am rupt lantul? Nu, nu am rupt lantul! Dar schimbatorul? Nu, nici schimbatorul! Pana? Nu am facut nici pana! O janta lovita? Nimic! Am pierdut poate ciclocomputerul? Nu aveam cum, pentru ca il asigur mereu cu un scotch transparent. Asadar, am terminat traseul Epic de la „Ziua B”, indeplinindu-mi obiectivul de a demonstra lumii intregi ca pot gestiona o astfel de cursa dificila pentru om si a sa minunata masinarie cu pedale.

Pai bine mai Marcule si ce-i cu asta, va veti intreba… Incep sa ma intreb si eu si tocmai de aceea nu comentez decizia altor rideri de a nu mai fi luat startul. Incep sa fiu si eu curios ce anume ma „mana” in lupta si pot gasi doar niste explicatii antropologico-psihologice cu reminiscente din perioada in care omul traia in pesteri, iar traiul zilnic, nu tocmai idilic, ii producea tot soiul de senzatii tari. Tocmai de aceea poate, vajnici ciclisti si neinfricate cicliste s-au aliniat sambata la start la Cernica, dornici sa intrerupa monotonia unui cotidian in care schimbi monitorul computerului de la servici cu cel al laptopului de acasa, iar intre aceste doua faze mai arunci o privire pe ecranul smartphone-ului. Si pentru asta, cu totii am fost gata sa scrasnim noroi intre dinti si sa ne punem bicicletele la grea incercare. Si am scrasnit noroi intre dinti si in grea incercare ne-am pus bicicletele!

Dar ce e cu pasa asta filosofica? Probabil nu mi-am revenit inca dupa cursa, mai ales ca duminica am decis sa ma „recuperez” la a patra Conventie Internationala de Fitness, unde am facut tot soiul de chestii, de la kangoo jumps la Kettle Ball, Strike Zone, Steel Training si chiar si o clasa numita Functional Intense. Concluzia este ca proverbul „cui pe cui se scoate” adevar graieste, dar tot nu reusesc sa imi aduc aminte prea multe de la cursa. Si sa imi revin. Facand insa un efort, rememorez ca am plecat bine din start, delectandu-ma o vreme cu imaginea primilor rideri „navigand” spre padure si aruncand priviri ciclocomputerului care imi indica o frecventa cardiaca intr-o zona de lucru optima, spre deosebire de ce faceam acum un an, cand ma pierdeam prin eforturi anaerobe. Apoi, ochelarii s-au umplut de noroi, ciclocomputerul invelit in scotch s-a umplut de noroi si m-am trezit ca ma apropiu de un grup de rideri, ar fi fost frumos sa fie Petrache, Stancu & Co., dar desigur erau cei de la tura scurta. De emotie am tras singura tumba mai serioasa a zilei, moment in care din spatele meu s-a „dezlipit” un Leonard Barbu mai rapid ca toamna trecuta si mi-am continuat incursiunea prin padure.

Lucrurile au mers destul de ok pe prima bucla, cand estimez ca ma aflam undeva in primii zece rideri, dar apoi s-a cam taiat filmul din cauza noroiului si nu am simtit ca pot sa ma desfasor. Nu imi place sa vin cu scuze, dar cauciucurile Geax Aka, excelente pe vreme uscata nu prea mi-au fost de ajutor si nici nu aveau cum sa imi fie, mai ales ca sunt si usor uzate, dar, recunosc, m-am luat dupa Cleppe Wouter, care stiu ca a castigat acum doi ani in conditii similare Emmedue Cup cu o pereche de semi-slickuri, pe care uitase sa le scoata de pe bicicleta. Mai am insa de pedalat pana sa ajung ca belgianul si Dumnezeu mi-e martor ca am mers sideways destul de mult pe cararile din padure, neprecupetind nici un efort, pana cand am ales sa descalec si sa imping bicicleta pentru ca simteam ca fortez transmisia, iar naturelul meu sensibil nu ar mai fi tolerat inca un lant rupt. Tocmai de aceea, in momentele in care schimbatorul nu mai binevoia sa coboare pe pinioane, din nou, am ales sa ma opresc si dupa ce am curatat noroiul de pe transmisie, am asezat lantul cu mana. Iar asta m-a dus la finish, intr-un timp pe care simt ca l-as mai fi putut imbunatati – 3 ore si 27 de minute, insa e bine si asa, „slow and stready”, simt ca am acumulat experienta, iar cu siguranta, la cursa urmatoare am imi instalez o pereche de cauciucuri de noroi, macar sa nu mai am scuze.