WinterTri Challenge 2017

Recunosc, am intrat in economia „WinterTri Challenge” de abia în anul 2016, dorindu-mi un antrenament intens şi alternativ în perioada hibernală, ocazie cu care am perorat pe tema „înainte de a fi mountain-bikeri suntem sportivi”, chiar şi aşa amatori, iar „înainte de a fi sportivi suntem atleţi”. Exemplu: un sportiv care aleargă să zicem la curse de motociclism viteză, deci, sunteţi de acord cu mine că îl putem numi „sportiv”, nu e neapărat şi „atlet”, pentru că neglijând pregătirea fizică, oboseşte în ultimele ture, îi cresc timpii obţinuţi pe circuit şi riscă să se mai şi accidenteze pe final, pentru că nu mai poate „aplica” abilităţile tehnice din simplul motiv că nu îl mai… „ţine” corpul! Toate bune şi frumoase la concursul de anul trecut, adică potecile pădurii erau zvântate, iar asfaltul uscat, deci, singura legătură cu iarna era una pur calendaristică…

fotografii de: Radu Cristi

Va vine sau nu sa credeti dar aceasta a fost portiunea usoara a traseului de MTB…Vedem rideri concentrati pentru ca…aluneca pe jos, iar depasirile sunt delicate pe cele doua sleauri de zapada si de gheata…

Evident, anul acesta lucrurile au stat altfel. Pot spune că încă am avut noroc că iarna s-a mai înmuiat, dar zăpada de pe traseu nu a dispărut, nici la alergare şi nici la ciclism. Singurul loc unde nu avea cum să fie zăpadă a fost desigur bazinul olimpic de la Izvorani, acolo unde au acţionat triatloniştii, dar despre asta nu am cum să vă povestesc pentru că nu sunt atât de „sergiunicolaescian” să mă aventurez în acest super-sport. Trebuie însă să îl menţionez pe Ciprian Comişan (BikeXpert Racing Team) care a câştigat Winter Tri Challenge, dar şi pe Adriana Neaga, cea mai rapidă triatlonistă. Care, înainte de cursă, mi-a spus că nu îi invidiază deloc pe duatlonişti cu ale lor două probe de alergare. Tindeam deja să îi dau dreptate pentru că am luat notă la Campionatul Naţional de Wintertriathlon, de la Cheile Grădiştei cât de dificil e să alergi pe zăpadă la temperaturi scăzute şi ce provocări ridică din punct de vedere tehnic pedalatul pe aceeaşi suprafaţă. Fapt pentru care, mi-am făcut oleacă temele, prin pădurea Băneasa cu Focus Raven-ul din dotare. La alergare, în schimb, teme absolut nefăcute, singura meditaţie serioasă din acest an fiind cea de la Cheile Grădiştei. De aceea, tot ce îmi doream era să stau pe pragul anaerob şi am privit suav cum sunt depăşit de mulţi, mulţi concurenţi şi concurente. Am încercat în schimb să fac cât mai multă economie de energie, evitând derapajele şi săriturile, pentru că suprafaţa era pe cât de variata pe cât de provocatoare: zăpadă moale, zăpadă tare, pământ, brazde, şleauri de zăpada, pe care am preferat să scad din viteză, decât să îmi supun membrele la mişcări care m-ar fi scos din ritm şi ar fi activat zic eu un alt sistem energetic…

Lucian Neaga isi croieste drum catre varful plutonului, la inceputul probei de alergare…

Dacă în tranziţie până acum eram destul de agitat, ce mi-am propus de data asta a fost pur şi simplu să nu mă mai „grăbesc”, pentru că având impresia că sunt pe modul „racing” nu făceam decât să mă auto-sabotez şi să îmi dau cu stângul dreptul!. De exemplu, la Cheile Grădiştei, convins că sunt „racing”, aproape că am rupt catarama de metal a pantofului de MTB, de data asta am mers pe nişte ghete mai vechi, care au doar strapurile de neopren, deci nu prea aveam ce să stric… Pentru a nu o mai lungi, am recuperat pe bicicletă tot ce am pierdut la alergare, reuşind să economisesc şi nişte timp care să îmi permită să prind podiumul, după a doua alergare, un lucru la care chiar nu mă aşteptam. Ce am învăţat şi ce am observat în proba de MTB pe zăpadă?

Păi, în primul rând, mersul pe zăpadă poate fi chiar mai dificil decât mersul pe noroi. Pentru că noroiul nu se mai sfărâmă „suplimentar” sub tine, modificându-ţi echilibrul plus că pe acelaşi noroi nu ai cum să dai de bucăţi de alt… noroi îngheţat, situaţie care să îţi pericliteze şi mai mult echilibrul. Prima soluţie aplicată a fost să cobor mai mult trunchiul, să ridic coatele şi mai sus, pentru un maxim control al ghidonului, pentru că, din păcate, în opinia mea, mersul pe zăpadă combină ghidonarea efectivă, ca în virajele strânse, cu înclinarea bicicletei, controlul urmând a creşte pe măsura ce corpul tău se învaţă cu această mişcare. După ceva timp dedicat practicii devine chiar distractiv să mergi cu ghidonul (braţe plus trunchi) într-o parte şi şaua (bazin) în cealaltă parte, coapsele ajuntându-ţi să pui suficient „input” în câte o parte, pentru a echilibra bicicleta la nevoie.

 

Aici ma gandeam probabil ce ar trebui sa scriu in race report sau daca nu imi pierdusem cheile pe traseu…

 

 

 

 

 

 

 

 

Al doilea lucru extrem de important este să pedalezi constant, chiar şi pe perioadele de frânare, chiar şi pe coborâri, pentru a avea suficient cuplu în transmisie. Nu am făcut-o pe coborârile de la Cheile Grădiştei şi am reuşit nişte high-sides (roata spate a plecat în lateral, aruncând şaua) de toată frumuseţea. Ştiu că pe bicicletă cuplul pe care îl dezvolţi este infim faţă de ce se întâmplă pe motor, dar uite că acest lucru face o mare diferenţă! Foarte dificilă a fost apoi porţiunea de potecă din pădure, loc în care am auzit concurenţi venind cu comparaţii cu Prima Evadare 2016, corect, imaginaţi-vă aşadar o Primă Evadare de anul trecut, în a cărei ecuaţie intră şi zăpada. Să nu uităm că noi, „duatloniştii” eram cel de-al patrulea val intrat pe traseu… O singură urmă adâncă de bicicletă se găsea pe potecă, ar fi mers să intri cu ambele roţi şi să pedalezi prin ea, dar era extrem de şerpuită, ceea ce a dus la un push-bike masiv.

Ce pedale ar fi mai bine să iei la zăpadă, tip platformă sau automate? Greu de dat un răspuns, pentru că dacă ştii că nu vei ieşi din pedale, automatele te vor ajuta să ţii un cuplu constant, în schimb dacă ai porţiuni de cărare bătătorită de oameni sau animale, va trebui să punctezi destul de mult, iar în condiţii de zăpadă şi noroi, pedalele automate devin incomode şi obositoare, pentur că talpa pantofilor alunecă pe ele. În condiţiile în care nu reuşeşti să menţii un ritm constant, toată această alternanţă de alunecat, scăpat bicicleta, urcat înapoi pe ea, plecat de pe loc, poate să te coste mult ca energie, plus că poate fi şi descumpănitoare din punct de vedere psihologic. Ca şi cauciucuri, pe spate am montat Maxxis Beaver-ul de noroi folosit la Prima Evadare, care a mers bine, iar pe faţă testasem pe zăpada mai tare şi îngheţată de săptămâna trecută acelaşi Continental X-King pe care l-am mai lăudat pe aici, care a avut însă ceva de furcă cu zăpada fleoşcăită.

Rezistenta vine odata cu varsta si cu antrenamentul, desigur. Stefan Chivu a condus o buna parte din cursa, dar prea a mers doar pe NOS. A prins pana la urma top ten si a capatat experienta!

La intrarea în a doua probă de alergare… surpriză! Adriana Neaga îmi spune din zona de tranziţie că sunt pe trei şi apuc să-l văd pe soţul ei, Lucian, la nişte zeci de metri în faţa mea, mă rog zeci de metri care s-au transformat în trei minute în clasamentul final, dar, din nou surpriză, nu m-a depăşit nimeni aşa cum mă aşteptam. Iar dacă m-ar fi prins cei din spate, absolut nici o dramă, sunt încântat că m-am simţit bine alergând, m-am simţit de parcă aş fi alergat la un antrenament în pădurea Băneasa, ceea ce consider că e adevăratul câştig al acestei „curse-antrenament” presezon. Aş minţi dacă aş spune că la a doua alergare eram la fel de fresh ca la prima, dar nici nu pot spune că picasem în vreo gaură neagră, adică simţeam că o mai pot duce aşa o vreme şi mă pregăteam pentru un ipotetic sprin final. Pentru prima oară de când alerg, simţeam că picioarele se înfing bine în sol, ba parcă mai şi ricoşează, (o fi fost de la tălpicile Enertor…) iar spatele nu mi se mai încovoia, lucruri care consider că sunt efectele antrenamentelor de forţă, care, deloc întâmplător le-am setat la aproximativ două ore, să bată cât mai mult spre un concurs de MTB. După ce am recuperat parţial mobilitatea şoldului stâng, iarna aceasta am putut în sfârşit să pun bara pe spate şi să fac genuflexiuni, e adevărat, deocamdată la cadrul Smith şi nu pot să nu insist îndeajuns asupra beneficiilor acestui exercitiu care creşte forţa, explozia, coordonarea şi propriocepţia şi care făcut cu atenţie nu e deloc o sperietoare. Felicitări câştigătorului probei de duatlon Răzvan Doica şi atletului clasat pe locul 2, Lucian Neaga, ştiu că poate nu ştiţi, dar în 2010, el câştiga clasa Hobby a Red Bull Romaniacs, cel mai dificil raliu de hard enduro al lumii. I-am urmărit apoi ani buni pe Lucian, dar şi pe Adriana, ca jurnalist moto pe la cursele de hard enduro, acolo unde ei făceau parte dintre „jucători”, iar acum m-am bucurat că am putut să-i strâng mâna lui Lucian pe podium!

16797179_1278742378886145_5797736361571723844_o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Locul III la proba de duatlon de la Winter Tri Challenge, un rezultat la care chiar nu ma asteptam, pentru ca alergarea e o disciplina la care mereu am de corectat cate ceva. “Divină” a fost insa proba de MTB, care m-a “salvat”! Despre concluziile trase, pe care poti sa le aplici si tu in antrenamente, maine, in primul race report al anului 2017!

 

Comments are closed.