Road Grand Tour, Turnirul Nobililor, Mioveni, Race Report: Furcile caudine ale lui(a) Ciocan!

Sunt atâtea de spus despre această cursă încât nici nu ştiu de unde să încep. Ca orice cronicar care se respectă, ar trebui să încep cu schiţarea unui context pentru desfăşurarea evenimentelor. Dacă aş fi scris un race report despre Prima Evadare, probabil acesta ar fi avut titlul „Toxoplasmoză şi noroi” şi de aceea nici nu l-am mai scris, pentru că ar fi fost prea deprimant. Ceea ce ar deschide un alt capitol, pentru că nu vreau să îmi jignesc cititorii, băiat fin fiind, pentru că, în viaţă, totul depinde de perspectivă: adică, parcă şi aud o voce critică, ce spune, „bine, măi, ai scos cu puţin sub trei ore şi mai ai tupeul să ne spui că asta e deprimant!”. După cum spuneam, complicate mai sunt lucrurile, pentru că amintind lucrurile astea, reuşesc de fapt să îmi fac şi niţel ego-masaj. Aşadar, contextul în care s-a desfăşurat pentru mine al nobililor turnir de la Mioveni este… complicat.

De ce? În primul rând, pentru că mă dau şi (ca) racer cât şi cronicar. Iar rezultanta firească e că asta îmi creşte şansele de a nu face bine nici una, nici alta. Bine mai spunea Nikos Kazantakis, ăsta e tipul care a scris Zorba Grecul, cel care scrie nu trăieşte, iar cel care trăieşte nu scrie.  Apoi, mai e problema cu toxoplasmoza, pe care de fapt o am din toamnă, dar am ignorat-o pe principiul că sunt atât de puternic şi de rău, că nici paraziţii nu au viaţă lungă cu mine. Ca rezultat, analizele sunt acum de trei ori mai proaste, dar parcă tot nu sunt convins că din cauza asta nu merg aşa cum vreau să merg. Am tot săpat pe internet şi am găsit atâtea chestii despre toxoplasmoză, încât aş putea scrie un articol separat doar pe tema asta şi mi-e teamă să nu vă plictisesc prea tare. Încercând să fiu scurt, toxoplasma e un parazit pe care cel mai probabil l-am luat de la pisoiul T.T. (cel pe care l-am salvat la naţionalele de contratimp, în toamnă şi care între timp s-a făcut mare, frumos şi extrem de amuzant) şi care nu se poate înmulţi decât în burta pisicii. Iar acum vine chestia ciudată: şoarecii care au acest parazit, devin… curajoşi în faţa pisicilor, mai-mai că sar la bătaie cu felina, fiind inerenţi mâncaţi şi iată, parazitul se poate astfel înmulţi în voie, într-un stomac cald şi primitor.

Pentru a mai scrie totuşi câte ceva despre Turnirul Nobililor şi a nu îl enerva pe Măria Sa, Ciocan Alexandru, cică la oameni, există studii ştiinţifice serioase, toxoplasma corelează cu comportamente de risc pe două roţi, motorizate sau nu! Deci, parazitul m-o fi pus să mă duc la Mioveni! Râdem, glumim, de fapt, Road Grand Tour este unul dintre obiectivele mele pe 2016, tot pe principiul nici racer nici cronicar, nici sprinter, nici căţărător, nici rulouer, nici puncheur,  eu le fac mediocru pe toate, aşa că „targhetăm” o clasare cât mai bună în clasamentul general la agitata categorie de vârstă 30 – 39. Între noi fie vorba, mult mai normal mi se pare să targhetezi la etatea asta, o clasare în Top 300 Capital. „Sunt om de clasament general”, mi-am spus, iar aici ne întoarcem la toxoplasmoză, căci vorbesc serios, există nişte cercetări de ultimă oră, care spun că acest parazit ne influenţează mult mai mult decât se credea (un procent semnificativ din populaţie îl are latent, se pare), în sensul că te poate face schizofrenic! Iar apropo de schizofrenie, stăteam ieri la o bere Timişoareana (aici există un fin catch pentru cetitorii pasionaţi de contratimp…) – după Prima Evadare, am devenit mult mai îngăduitor faţă de mine când vine vorba despre bere sau prăjituri şi mă gândeam, că în ultimă instanţă, aş putea deveni propriul meu antrenor şi să am nişte dialoguri interioare ca de la coach la coachee, dar la naiba, dacă nici asta nu e schizofrenie…

Aşa şi ca să închei cu toxoplasmoza, culmea culmilor, pe Fightland¸am găsit un articol care cita un studiu care spunea că cei mai de succes practicanţi de MMA – jur că după Prima Evadare am intrat pe SportGuru.ro să văd ce mănuşi de box au şi am găsit o pereche mişto de la Everlast, provin din populaţii cu rate mari de toxoplasmoză. Tot neînţelegând dacă parazitul ăsta dăunează sau nu performanţei, am continuat să sap şi am ajuns astfel la Sebastian Coe. Ei bine, acest atlet, devenit ulterior membru al Parlamentului Britanic, a câştigat aurul olimpic la 1500  la Moscova, în 1980 şi la Los Angeles, în 1984! Se pare însă că Lord Coe a suferit însă în 1983 de toxoplasmoză ceea ce, pentru a cita direct din articol, „left him in an almost sedentary state”.

Iar acum, că am epuizat subiectul toxoplasmozei, să trecem totuşi la subiectul cursei. Orice tutorial de criterii îţi va spune că dacă ţii la rezultat, ai face bine să stai în primii 15 rideri, că de nu… unde îţi sunt picioarele, acolo îţi va fi capul la finiş. M-am băgat aşadar imediat sub arcada de start, dar în faţa au mai venit boierii lui Frunzeanu, nobilimea lui signore Benfenati şi mai mulţi baroni de azi şi de ieri, aşa că mi-am zis că stau bine unde stau, ba chiar jupânul Ciocan m-a avertizat să nu încerc ceva cu ţărăncuşele care urmau să dea drumul turnirului, de parcă a mea domniţă Roxana, nu ar fi fost şi ea, în straiele de luptă ale daimoanelor amazoane, prin zona de start!

Positioning is king”, asta ca să vorbesc şi eu pe limba stăpânirii celei noi, mi-am spus şi biciuit de toxoplasmă, am sărit pe trotuar, era să dărâm o orăşeancă provocator îmbrăcată, care şi-o fi propus poate să atragă atenţia cavalerilor de la Capitală, dar m-am poziţionat destul de bine, având caleaşca contelui Jughi în vizor. Şi aici e cazul să fiu şi eu serios, o dată în articol:

Circuitul pus la cale de Ciocan şi Răzvan Jugănaru a fost cel mai tehnic şi mai dificil văzut vreodată în Road Grand Tour şi probabil într-o cursă de şosea din epoca pe care am prins-o şi eu. Rusu Mihai mi-a spus că pe astfel de circuite s-ar alerga prin Olanda, ceea ce e de bine. Urcarea scurtă şi abruptă ducea pe o stradă îngustă, cu destule „probleme” în asfalt, după care urma un viraj de stânga, la 90 de grade, cu destul de mult praf, apoi un limitator de viteză, o coborâre abruptă, un viraj larg printr-un sens giratoriu, un nou viraj foarte strâns la stânga, care dădea direct pe o urcare, o zonă valonată în bătaia vântului, noi limitatoare de viteză, un nou sens giratoriu şi o zonă cu pavaj, ce trecea direct prin parcul din centrul Mioveniului. Pentru a sta cât mai în faţă în tura neutră, am folosit tot ce aveam, schimbări de rapoarte, mânuirea bicicletei, fără a pune pe cineva în pericol şi consider că a fost cea mai bună plasare a mea vreodată la o astfel de cursă şi atenţie, tot, eram de abia în a treia sau a patra linie de rideri după maşină. Asta, pentru a vă face idee despre ce a însemnat această cursă! Eram ca un grup de piranha într-un acvariu de apartament! De exemplu, la sensurile giratorii, dacă nu îţi calculai cu maximă scrupulozitate intrarea, nu mai puteai vira prea tare dreapta, pentru că te-ai fi prăbuşit împreună cu alţi rideri din jur şi atunci trebuia să simulezi un bunny hop pe zona centrală a sensului giratoriu, care era mai degrabă pietruită decât asfaltată. Dacă nu am auzit la lanţuri trosnind de basculele de carbon, dacă nu le-am dat-o bietelor mele roţi, dacă nu am văzut un rider efectiv prăbuşindu-se în urcare, de la o schimbare forţată de rapoarte…

Deşi planul meu era să o iau o roată spate puternică şi să mă ţin de ea până la leşin, nici măcar nu am avut „onoarea” asta. După foaia de rezultate, am stat şapte tururi cu primul grup, ceea ce mi s-a părut o eternitate, iar apoi, poziţionarea, bat-o vina, a făcut să-i pierd pe cei mai puternici dintre rideri, imediat după urcare, grupul intinzându-se ca o panglică, pentru coborâre. Dar, desigur, dacă aş fi fost mai puternic, aş fi fost mai bine poziţionat. M-am regrupat apoi cu Rusu Mihai, Cătalin Manea şi Răzvan Bobeică şi ne-am „duelat” cu Cristian Ciotic, desigur ca nişte gentlemani, până la final. Pentru că după clasările în categorie la ultimele două curse, opt la Prima Evadare şi zece la Mioveni, m-am întrebat de ce fac asta şi dacă are sens să mă întorc acasă frustrat de la curse, am găsit răspunsul chiar la Mioveni: virajul prin sensul giratoriu, pe coborâre, care putea fi abordat mai larg, prin stânga sau ca şicană prin dreapta, m-a făcut să chiui de bucurie. Nu cred că are sens să zic mai multe, dar mă fascinează cum, dacă stau să compar cu ceea ce simţeam pe motocicletă pe circuitul de la Serres (Grecia), la o viteză de trei ori mai mare, ei bine, senzaţia este la fel, iar acum când îmi aduc aminte, simt cum mi se electrizează pielea. La fel cum ieri, la primul antrenament pentru contratimpul de la Timişoara, „Revolutio”, următorul act al Road Grand Tour, am simţit că toate lucrurile se leagă şi că în momentul respectiv, în acea după amiază de duminică, nicioaltă poziţie, decât cea din barele de contratimp nu mi s-ar fi potrivit mai bine!

Comments are closed.