O săptămână pe cursiere în Sardinia: intre cantonament si cicloturism racing

Vreo de 500 de kilometri parcurşi, cam 27 de ore petrecute efectiv în şa, peste 5.000 de metri diferenţă de nivel… Cifrele sunt aproximative. De ce? Pentru că acest cantonament de ciclism şosea s-a adresat amatorilor şi am considerat din start ca fiind un câştig volumul de antrenament, venit la începutul lunii februarie. Chiar daca cifrele se apropie simţitor de ceea ce ar face un „profesionist” într-o săptămână de antrenament. Sună prea pretenţios termenul de „cantonament”? Păi, să vedem ce am facut vreme de şapte zile: ne-am trezit, ne-am echipat, am mâncat, am pedalat, iar am mâncat, apoi am dormit. Bine. Minim opt pe noapte. Iar de aici şi prima concluzie: totul este mult mai simplu atunci când se desfăşoară în acest ritm, iar faptul că nu ai „nici un alt stress”, îţi permite să te foloseşti mai bine de resursele proprii, fie şi din simplul fapt că ele chiar apucă să se şi refacă. De exemplu – după ce ai făcut un antrenament mai lung, într-o zi de weekend, în loc să pleci în vizită la socri sau la cumpărături la piaţă sau la mall, în funcţie de obiceiuri, mănânci şi te pui la odihnă.

fotografii de: Ion Gruea, Roxana Sandu Radu

Am avut săptămâni cu 25 de ore de antrenament şi în Bucureşti, iar diferenţa s-a simţit, în sensul că parcă purtam o vestă cu greutăţi. Poate şi din simplul fapt că în Sardinia am fost, la un calcul sumar, depăşiţi de câte o maşină la câteva minute sau că singura noastră grijă era să fim prezenţi în faţa hotelului, pentru a fi transportaţi de către echipa Top Cross TCS la masă! Nu vreau să cad în capcana glorificarii altor ţări, avem peisaje la fel de frumoase şi în România, şi nu de puţine ori m-am trezit comparând peisajele pe care le vedeam cu ceea ce avem acasă – uite, aici seamănă parcă puţin cu Câmpulung Muscel, dealurile astea ai zice că sunt de prin Ardeal…, diferă în schimb enorm gradul de civilizaţie al automobiliştilor, fiind cu desăvârşire exclus ca vreunul dintre ei să îţi ridice tensiunea şi să îţi strice tura. Şi ca să închei cu concluziile, am privit mereu cu câte o sprânceană ridicată poveştile ce mustesc a motivaţional, dar parcă simt că trebuie să spun că, în 2014, atunci când pedalam pe ruta Alghero – Bosa pe cea mai ieftină bicicleta de închiriat, am început să mă gândesc cum ar fi să vin aici intr-un grup mai mare. Pe atunci, microbusul racing era doar un vis, iar oricum, drumul din România, plus cele 12 ore pe ferryboat pana în Sardinia complicau mult lucrurile.

 


Asa s-a facut ca am mancat intre motoare…

Sincronicitatea a venit atunci când buna și vechea mea cunoștință, Adrian Raduţă, a decis să își mute a sa tabără de motocross din Spania, tocmai în Alghero, ceea ce a însemnat, că partea logistică s-a rezolvat că prin farmec: un paddock ca la echipele de curse, cu bucătărie, mecanici, două microbuse, la care am avut acces în fiecare zi. Mulțumesc așadar, Adrian Raduţă și Top Cross TCS! Bine, bine, dar și eu mi-am pus mereu întrebarea, cum e să pleci de la rece și să ajungi la cald, cum e să zicem să faci vineri ski fond în pădurea Băneasa, iar duminică să te dai pe cursieră pe malul Mediteranei? Păi cum să fie, are o ușoară senzație de ireal acțiunea, pe mine cel mai tare m-a frapat trecerea de la aerul uscat din București, la aerul umed și mirosind a flori (nu exagerez!) din Sardinia. Acum nu va imaginați că ne ardea soarele și stăteam la mâneca scurtă, dar a fost că și cum cineva ar fi decuplat butonul de „turbo” de la un aparat de aer condiționat pus pe aer rece.


Sus, sus, sus, la Capo Caccia sus, acolo e ciclistul dus!

Prima noastră destinație a fost Capo Caccia, în cadrul unei ture de încălzire de 45 de km, până la această stâncă enormă care care cade direct în mare și care ascunde mai multe grote, unele accesibile doar de pe mare. Cea mai importantă dintre acestea, Grota lui Neptun, la care se poate ajunge coborând „Escala del Cabirol” – 654 de trepte, era din păcate închisă. Țipenie de om, doar vânturi cu rafale destul de puternice, iar pentru noi, culori cu care ne cam dezobișnuisem, verdele vegetației și albastrul mării. Totuși, o impresie de asprime bântuia în peisaj, iar mie îmi venea mereu în cap atmosfera din clipul cântecului „Cafe del Mar”, Energy 52, considerată una dintre cele mai bune piese techno ale tuturor timpurilor. Pe scurt, un DJ și o frumoasă doamnă, vizitează Ibiza iarna și totul e frumos, dar pustiu… Temperatura era undeva la 10 grade, ne-a mai lovit și ploaia, rafalele de vânt depășeau și 50 la oră, valurile aveau șase metri – nu fabulez, sunt date culese de pe meteoblue.com, un site pe care l-am butonat intens, dar cumva, aerul fiind mai „moale” tot ne simțeam  mai confortabil decât în condiții similare, în România.


Trebuie sa ma laud ca in 2014, intre stanca cea mare si stanca cea mica m-am bagat eu cu o barca de cauciuc cu motor de 40 de cai, care se pot inchiria, inca ma mir, fara permis din Alghero. Locul se numeste amenintator, Baia d’Inferno!

Mie imi place in extra-sezon!

A două zi însă, furtuna a continuat, așa că am ales să lăsăm pe după amiază ieșirea, iar dimineața am vizitat portul Alghero și orașul vechi, cu a să arhitectură catalan medievală. Datorită faptului că odinioară, Sardinia a făcut parte din Regatul Aragonului, „algheresos”, locuitorii acestui oraș își alintă a lor casă cu diminutivul „Barceloneta”. Oricum, contrastul a fost șocant, față de străzile ticsite cu turiști, cu terase, din vara lui 2014, să ne întâlnim doar cu câteva doamne în vârstă, care se grăbeau să ajungă acasă, venind probabil de la biserică. Nu pot să spun că nu mi-a convenit atmosfera această de capăt de lume, dar cert este că pe după amiază vremea s-a mai răzbunat și am putut să ne urcăm pe biciclete și să creștem puțin stimularea, cu încă 65 de km și 800 de metri diferență de nivel, în interiorul insulei de această data, în direcția Uri-Itri Cannedu. Din nou, dealuri verzi pigmentate cu… cazemate, pentru că e plină insulă de ele și o coborâre lungă și virajata care a făcut că de la o zi la altă să îmi doresc din ce în mai mult să revin pe insulă cu un… supermoto, întrucât prea sunt multe circuite de karting „naturale” la tot pasul, în care te poți distra de minune cu o astfel de motocicletă și atenție, rămâne, în limitele legale de viteză. Parcă o mână gigant a luat tremurând un polonic pe asfalt și a început să unească orașele și sătuce, cam așa sunt drumurile în Sardinia…


Nu ne-a fost usor. De exemplu, in primele zile, uitati ce tare a batut vantul, mai sa smulga palmierii astia din radacina!

Vantul care batea naprasnic chiar si in port, facea catargele acestor yachturi sa suiere amenintator!

Aici ne plimbam prin port si mie mi-au inghetat salele pe partea dreapta, din cauza vantului naprasnic ce batea dinspre Mediterana!

Marți, în sfârșit, s-a făcut frumos, soarele a ieșit și am putut să ne avântăm către Bosa, amețitor – valonatul drum pe malul Mediteranei, totul doar urcări și coborâri, o șosea care parcă te urcă în cer după următorul viraj sau te „aruncă” direct în mare pe coborâri. Aici s-au petrecut și singurele două incidente ale excursiei, taberei, cantonamentului, cicloturism racing, alegeți voi denumirea, în formă a două banale pene și tot aici, Cristian a decretat, privind peisajul dintr-o parcare deasupra falezei că „parca aș fi în jocuri”. Ajuns în Bosa, deși știu că a fost filmat în Sicilia, mi-au venit instantaneu în minte cadre din „Nuovo Cinema Paradisio” și e cert că aș mai fi zăbovit în piațeta centrală la o pizza și un espresso, dacă nu am fi avut de făcut 60 de kilometri înapoi pe același drum, pe care în urmă cu niște ani s-a alergat și în Giro. Am „alergat” și noi, că nu cumva să ne prindă întunericul pe această rută, iar seară am fost surprinși de cât de tare prinsese viață orașul, dacă tot am început cu comparațiile cu filme, brusc nimerisem în „La Dolce Vita”, cu aglomerație, scutere, grupuri gălăgioase de tineri ieșiți la plimbare și un aer de voie bună primăvăratecă.


Sunt de parere ca imaginea asta are ceva de pamant primordial in ea.

Cert este ca a trebuit sa tragem tare sa nu ne prinda noaptea pe drum. La o adica, telefonam la Top Cross TCS si veneau sa ne recupereze cu microbusul. Imi aduc aminte ca pe aici a trecut si un Porsche Boxster model nou, dar, na, pana sa-l pozam, a disparut dupa un viraj…

 


Paul, fotograful oficial al expediţiei noastre, la plimbare prin oras.

Din pacate, totul s-a taiat brusc a doua zi dimineata, vremea urata revenind, ceea ce a facut sa ne dedicam ziua unui mini-campionat de ping pong, somnului si spalarii echipamentelor. Mai pe seara, am iesit singur catre Villanova Monteleone, un orasel situat la aproximativ 24 de kilometri de Alghero. De mentionat ca Alghero e la nivelul marii, evident, iar acest Monteleone e undeva la 600 metri altitudine. Pe sosea am gasit o linie de start, care nu putea fi de la altceva decat de la o etapa de viteza in coasta si a urmat un rai al serpentinelor, pe care am tras la maximum timp de ora, intre mare si cer. Desi altitudinea nu e mare, impresia ca te afli la munte chiar te loveste, plus ca gradele scadeau, plafonul de nori se apropia de mine si desi am auzit tot soiul de nebunii cum ca in UE s-a zis cu agricultura traditionala, m-am intalnit cu o cireada de vite si un cioban, intocmai ca la noi. Sa vezi comedie, cand m-au vazut venind pe falnicul Focus Izalco vacile au inceput sa alerge constant cu 20 km/h in sus pe sosea si de abia le-am depasit printr-o mare volta in singura intersectia de pe drum. Apoi, am oprit la „Fontana del Paradisio”, caci asa scria pe un indicator ce purta ceea ce pot numi un misterios trade mark al insulei, urme de gloante! Panicat sa nu ma prinda intunericul pe munte, am retrait aceleasi senzatii care le aveam pe cand eram copil si stiam ca ma aventurez prea departe, dar nici nu ma puteam abtine. Asa ca am ajuns leoarca de transpiratie in Monteleone, am dat buzna in prima cafenea iesita in cale, culmea numita „Green Heaven”, am zis „bona sera, un cappucino prego” si apoi am tulit-o la vale. O mica mostra de extaz ciclistic!


Biciclete erau peste tot, dar asta era mai boemă si ne-a atras atenţia.

Din păcate, totul s-a tăiat brusc a două zi dimineață, vremea urâtă revenind, ceea ce a făcut să ne dedicăm ziua unui mini-campionat de ping pong, somnului și spălării echipamentelor. Mai pe seară, am ieșit singur către Villanova Monteleone, un orășel situat la aproximativ 24 de kilometri de Alghero. De menționat că Alghero e la nivelul mării, evident, iar acest Monteleone e undeva la 600 metri altitudine. Pe șosea am găsit o linie de start, care nu putea fi de la altceva decât de la o etapă de viteză în coastă și a urmat un paradis al serpentinelor, pe care am tras la maximum timp de oră, între mare și cer. Deși altitudinea nu e mare, impresia că te afli la munte chiar te lovește, plus că gradele scădeau, plafonul de nori se apropia de mine și deși am auzit tot soiul de nebunii cum că în UE s-a zis cu agricultura tradițională, m-am întâlnit cu o cireadă de vite și un cioban, întocmai că la noi. Să vezi comedie, când m-au văzut venind pe falnicul Focus Izalco, vacile au început să alerge constant cu 20 km/h în sus pe șosea și de abia le-am depășit printr-o mare voltă în singura intersecție de pe drum. Apoi, am oprit la „Fontana del Paradisio”, căci așa scria pe un indicator ce purta ceea ce pot numi un misterios trade mark al insulei, urme de gloanțe! Panicat să nu mă prindă întunericul pe munte, am retrăit aceleași senzații care le aveam pe când eram copil și știam că mă aventurez prea departe, dar nici că nu mă puteam abține. Așa că am ajuns leoarcă de transpirație în Monteleone, am dat buzna în prima cafenea ieșită în cale, culmea numită „Green Heaven”, am zis „bona sera, un cappucino prego”, l-am dat pe gât, „arivederci” și apoi am tulit-o la vale. O mică mostră de extaz ciclistic!


Atmosfera in Argentiera era unii ar spune sinistra, altii bacoviana. Cert e ca nu am apucat sa facem poze la vechile cladiri miniere, dar cert e ca daca as fi Ion Tiriac, aici as veni vara sa ma detasez de lumea obositioare a marilor afaceri. Daca te astepti sa apara un clan mafiot dupa ruinele bisericii de pe deal, trebuie sa iti spun ca sarzii ar fi cica specializati in rapiri…

Vremea s-a mai îmbunat joi, așa că am plecat în grup complet spre o altă destinație care trebuie musai vizitată dacă te afli în partea nordică a Sardiniei și anume „satul fantomă” Argentiera, pe scurt, o așezare minieră în care lucrul a încetat prin anii 60. Așadar, dacă vrei să faci plajă într-un capăt de lume ușor de accesat totuși, acesta e un loc de trecut în agendă. Ploaia și vântul ne-au dat-o puțin în timp ce coborâm serpentinele către Argentiera, dar ne-am consolat epuizând stocul de croissante de la crâșma locală care nu ducea lipsă de activitate. Vineri și sâmbătă urmau să fie „il grande finale”, fiecare traseu având a avea peste 100 km cu 2000 metri diferență în prima zi și 1000 în ultima zi de biciclit pe insulă. Din seria #rezistăm!


Dupa Argentiera, pe urcarea spre Villanova Monteleone, ne-am delectat cu acest peisaj. Din fericire griul s-a transformat in albastru…

 


Carbohidrati, osteni! Carbohidram, Maria Ta!

Așadar, vineri, pe un soare strălucitor am revenit în Villanova Monteleone în formație completă, după care a urmat o lungă coborâre spre Montresta, printr-un peisaj stâncos, pe care îl comparam ba cu Marele Canion, ba cu ceea ce am văzut pe lângă Seciu, județul Prahova, cert este că mulți, mulți, kilometri am putut să rulăm cu aproximativ 40 de km/h, practic am avut o coborâre atât de lungă și cu atât de multe viraje încât mi-a picat fisa de ce nu mă simt atât hai să zicem „Jack spintecatorul” pe cursiera în curbe, așa cum eram pe „mobră”: pentru că pe „mobră” stai în motocicletă și nu pe ea, pentru că stai mult mai în centru și nu deasupra roții spate, bine că am înțeles în sfârșit fenomenul! Două lucruri m-au impresionat pedalând între Villanova Monteleone și Montresta: imensitatea peisajului, faptul că a fost lăsat în pace, că nu e totul o prelungire supermagazin-chioșc de covrigi-dezmembrări auto-fabrică de termopane-vulcanizare non stop-gater, așa cum e pe la noi. Natura a fost lăsată în pace, practic în Sardinia ai sorașe cu clădiri cu forme și culori plăcute ochiului și peisaj. Atât! E drept că densitatea populației e scăzută și ce e și mai frumos că la această populație scăzută una din cele mai des întâlnite mașini e Fiat Panda, modelul pătrățos al anilor 90, care, știu că sună puțin ciudat din gura, mă rog, tastatură unui bărbat, mi s-a părut adorabil. Colțuroasă și cumva stingheră pe șosele, mașina asta mi s-a părut că se integra perfect în peisajul sardinian. După Montresta, am intrat pe un drum neverosimil de îngust, dar care a binevoit să rămână totuși asfaltat, am trecut pe lângă niște necropele vechi de vreo 5000 de ani – de notat că Sardinia abundă în „cladiri cu vechime” și am început o urcare decentă înapoi spre Villanova Monteleone, adică nu cu foarte multe grade și constantă. Orășelul ni s-a părut mult mai complicat la întoarcere, cu strade înguste, pietruite, rampe abrupte, toate aducându-mi aminte de filmele făcute de RAI despre viețile lui Fausto Coppi și Gino Bartali, filme care se pot vedea chiar pe youtube.


Paul vine tare…

 


Raspantiile Sardiniei ne asteapta rabdatoare…

Ion mananca un sandvis inclus in costul excursiei, iar eu ii explic de ce nu reusesc sa fiu Batman pe cursiera…

Seara, revenim in Alghero sau ma rog, Alguer… O zi idilica…

Cum sa nu te gandesti la Fausto Coppi si Gino Bartali cand pedalezi pe astfel de stradute?

A fost frumos să simțim că descindem în atmosfera anilor interbelici, iar a doua zi, am avut surpriza chiar să pedalăm pe o stradă numită… Fausto Coppi. Primăvara își intrase deja în drepturi, iar micul nostru grup se întorcea din extremitatea nord vestică a insulei, din Stintino mai exact, un orășel pescăresc foarte dichisit cu o atmosferă à la Saint Tropez. Plaja La Pelosa este recunoscută fiind  una dintre cele mai frumoase din Sardinia, vegheată de un vechi turn clădit pe o insulă în mare, toate acestea la mică distanță de insula Asinara, fostă colonie penitenciara, declarată acum zonă protejată. Numele de „Stintino” vine se pare de la sardul “s’isthintinu”, care înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât “intestin”, atât de îngust este fiordul care adăpostește această localitate. Vara, se spune că nu ai loc să pui un cearceaf pe această plajă, că nu se mai vede nisipul de atâtea corpuri întinse la soare, că parcarea se face cu ora, după care trebuie să mergi înapoi la mașină să bagi fise în formă de euro și că vânzătorii africani de diverse nimicuri sunt mult prea insistenți. În ce ne privește, nu am avut de ce să ne facem astfel de griji…

“Capatul” de nord vest al insulei si ultimele ore ale excursiei noastre…

Arrivederci, Sardegna!

Comments are closed.