MTB Skills and Boot Camp 2019 sau de la uf! la buf! la iuhuuuh!

MTB Skills and Boot Camp 2019 sau de la uf! la buf! la iuhuuuh!

Sau cum să NU scrii un camp report când tabăra respectivă s-a dovedit cea mai grozavă experiență de mountain-biking de când mă știu? Deși la fel de bine aș fi putut să o intitulez „De la Nope! la Dope!”, fiindcă mi-a luat o grămadă de timp să îmi fac curaj să particip. Cam un an jumătate, poate chiar doi, timp în care priveam cu jind fotografiile din edițiile pe care le tot ratam, exclamând în sinea mea… Ce fain! Dar eu nu pot!

Material redactat de Alina Rogojan

Ei bine, a trecut timpul, MTB-ul meu a mai strâns ceva kilometri exclusiv pe asfalt, încrederea mea în propriile abilități a continuat să scadă, până în dimineața în care acel nu pot s-a transformat în nu știu. Din clipa în care mi-am dat seama că toate chestiile grozave pe care le vedeam la taberele lui Marc Sandu sunt, de fapt, lucruri ce pot fi învățate, a fost doar o problemă de timp – și aici vorbim de câteva ore – până m-am înscris și eu. (Spoiler alert: s-a dovedit a fi o alegere mai mult decât inspirată!)

Încă de la înscriere m-au surprins unele lucruri. În primul rând faptul că Marc Sandu discută cu fiecare participant în parte pentru a se asigura că tabăra i se potrivește, că va fi, după cum s-a exprimat și el, nu atât de grea încât să te chinui, dar nici atât de ușoară încât să nu progresezi deloc. Până la urmă n-a fost nici grea, nici ușoară. A fost awesome, după cum am auzit o exclamație încântată de la unul dintre participanți. Adevărul e că exclamații de încântare s-au tot auzit, inclusiv de la mine. Dar asta deja nu mai surprinde pe nimeni.

N-am să insist pe ce a însemnat drumul de 500 de km prin munți, de una singură, cu bicicleta în portbagaj și prin părți în care nu mai pusesem niciodată piciorul, volanul, ghidonul… în fine, nimic! Ce pot să spun e că a fost brutal de obositor, dar în momentul în care am intrat cu mașina în curtea pensiunii Casa Bicicliștilor, am știut că a meritat tot efortul – și că de-abia aștept să îl fac din nou. Asta se întâmpla vineri. Deși ajunsesem cu vreo 4 ore mai târziu decât ar fi trebuit, la pensiune mă aștepta Roxana Sandu-Radu, care a insistat să mănânc înainte să urcăm cei câțiva kilometri până unde se desfășurau activitățile din prima zi a taberei. Obosită, însă cu o tonă de entuziasm, am urcat fără să ezit și am fost luată imediat în primire de Marc, care m-a învățat ce apucase să le arate și celorlalți. Și uite așa, la nici o oră de la sosire, eram în tabără, eram pe bicicletă și, la fel de important, eram în familie! În ciuda epuizării, am făcut toate exercițiile, încurajată și de ceilalți, iar pe când am coborât spre pensiune deja știam ceva în plus despre cum să stau pe bicicletă, unde să îmi țin privirea, cum să mă mișc în viraje… La pensiune ne aștepta o sesiune de stretching în care nu doar că ne-am dezmorțit, dar am și înțeles de ce facem fiecare exercițiu, ce rol are, cum ne ajută înainte și după fiecare tură… Pe scurt, copilul din mine mereu dornic să învețe lucruri noi a fost încântat! Ziua s-a încheiat pe o terasă din Câmpulung unde am mâncat pe săturate, iar eu am început să mă dezmeticesc cât de cât și să constat că nimerisem într-un grup de oameni tot unul și unul, inteligenți, cultivați și cu o grămadă de lucruri interesante de împărtășit.

Sâmbăta a început tot cu zâmbetul pe buze. Trezită la o oră nefirească de propriul meu bioritm, mai că n-am sărit în sus de bucurie când am dat ochii cu espressor-ul din foișor – lângă care gazdele pregătiseră lapte, zahăr, și cam toate cele necesare ca să-ți savurezi prima cafea a zilei. Refăcută după oboseala din ziua precedentă, am avut răgaz să privesc în jurul meu și m-a izbit din nou senzația că eram în familie. Cam toți ne luptăm la un moment dat cu sentimentul de singurătate, dar acolo, în cele trei zile cât a durat tabăra, am uitat complet de el. Totul, de la atmosfera pensiunii la felul în care se închegase grupul și la interacțiunea mai mult decât plăcută cu gazdele și organizatorii, totul, deci, era all-inclusive, nu neapărat pe partea de ce înseamnă, de fapt, un bed&breakfast, ci ca impresie generală. Era un loc în care nu ai fi putut să nu te simți bine – din toate punctele de vedere. Și da, firește că și condițiile de cazare și mâncarea au fost excelente, dar parcă asta nici nu mai era nevoie să menționez.

tabara mountainbike
Alina invata usor-usor sa isi depaseasca temerile si sa adopte pozitia de atac la tabara de mountain bike MTB Skills and Boot Camp

Înviorarea a fost urmată de un mic dejun copios, urmat la rândul său de o sesiune în pump track. Pump track! Nici măcar nu aveam habar cu ce se mănâncă așa ceva, dar am rămas mască văzându-i pe instructori demonstrând cum se folosește. Glăsciorul cu „eu nu pot” a încercat să iasă din nou la suprafață, dar l-am strunit și mi-am văzut de treabă. Da, în pump track. Eu! Nu-mi venea să cred nici măcar că îmi făcusem curaj să încerc, darămite prima dată când mi-a și ieșit să îl parcurg în întregime! Fără să cad! Cu picioarele prinse de pedale!

Antrenamentul în pump track mi-a dat un boost de încredere destul de serios, dar pe când am ieșit în teren, pe off-road, tot nu mi-a reușit grozav primul exercițiu. N-a contat. Marc Sandu s-a ocupat de mine la fel de temeinic ca de fiecare dintre ceilalți participanți, ceea ce s-a întâmplat, de altfel, de fiecare dată, la fiecare exercițiu, indiferent cât de bine sau mai puțin bine se descurca persoana respectivă. S-a dovedit răbdător, într-adevăr, dar, chiar mai important, s-a dovedit un profesionist desăvârșit. De fiecare dată, indiferent de situație, a știut să ne încurajeze și să ne laude pentru ceea ce făceam corect, fără să uite, însă, să ne corecteze acolo unde era cazul. Să mai spun și că știe să facă asta fără să critice? Că nu simți nici o clipă presiune, că nu te grăbește niciodată, că nu te face – de fapt, nu te lasă – să simți nici o clipă că ești o cauză pierdută?

Câteva ore bune le-am petrecut făcând exerciții pe off-road. A mai și plouat puțin, dar n-a dat nimeni bir cu fugiții. Și cum s-o facă, la drept vorbind, când ne distram toți grozav? Venisem acolo să învățăm – și chiar o făceam – dar cine ar fi crezut că învățatul se poate dovedi atât de distractiv? Când și când mai auzeam și câte o exclamație care îmi confirma această impresie – plus urale și încurajări din partea celorlalți. Atitudine care s-a păstrat și pe urcarea pe macadam ce a urmat acelor exerciții, și cu atât mai mult pe coborâre, care ne-a pus probleme celor mai fricoși dintre noi. (Hmmm. La tine mă uit, Alina!) Chiar și așa, am avut ocazia să aplicăm ceea ce învățasem din exerciții, iar la un moment dat Marc a isprăvit o treabă grozavă cu fricoasa de mine. Văzând eu o bucățică de coborâre pe care eram hotărâtă că nu pot sta pe bicicletă, fiindcă era peste puterile mele, am deschis gura să-i spun asta și lui Marc, aflat la capătul segmentului respectiv. N-am apucat. A început el să-mi explice, clar și concis, ce să fac cu picioarele, brațele, coatele, bazinul, etc., iar eu, ocupată să aplic instrucțiunile, am uitat să mai descalec și m-am trezit că, de fapt, coborâsem pe bicicletă segmentul respectiv. Yuuuuuhuuu!

Cu adrenalina în sânge și euforia dată de un șir de victorii personale, aproape n-am mai avut răbdare să fac stretching-ul de la sfârșitul turei, dar am stat cuminte și l-am făcut oricum, știind că e pentru binele meu. Și că va fi urmat de mâncare bună-bună, super-bună, CEA mai bună, după cum vă puteți imagina. Din nou, bucate alese, companie și mai și, relaxare și bună dispoziție au încheiat o zi în care învățasem, pedalasem, mă distrasem și, oricât ar părea de ciudat, mă umplusem de energie.

Dimineața de duminică m-a găsit încercată de o combinație surprinzătoare de regret că acea experiență urma să se sfârșească, dar și de entuziasm și hotărâre să o repet. Da, categoric tot la tabere de nivelul 1 voi veni, fiindcă am ce învăța – mult și bine – iar între timp mă voi strădui să aplic și să reiau exercițiile făcute în tabără. Inclusiv ce am învățat pe pump track, din care am gustat și duminică dimineață, după înviorare și mic dejun și înainte de a porni în tura programată pentru ziua respectivă. Tură în care, și pe urcări și pe coborâri am simțit cât de mult contează să folosești tehnica potrivită și să stăpânești bicicleta. Urcarea a fost tot pe off-road, iar spre capătul ei nu m-au mai ținut picioarele și plămânii să pedalez, dar nici nu m-a deranjat să împing de bicicletă, mai ales că a fost pe o porțiune scurtă. În vârf Marc ne-a ținut o ultimă lecție de tehnică, învățându-ne să ridicăm roata din față, apoi pe cea din spate, pentru a trece peste un obstacol apărut pe traseu. Mi s-a părut greu, dar chiar și așa, am încercat și eu. Că nu mi-a ieșit grozav e altă poveste. Una care îmi permite să visez la următoarea tabără la care voi participa!

Ca să n-o mai lungesc, am venit la MTB Skills and Boot Camp cu așteptări cât China, cum s-ar zice. Mari de tot, tipic pentru o optimistă ca mine. Din primul și până în ultimul moment, de la ceea ce am învățat la cum am învățat, de la trasee la exerciții, de la atmosferă la peisaje, de la interacțiunea cu organizatorii și gazdele la interacțiunea cu restul participanților, totul, dar absolut totul, s-a dovedit peste așteptările mele. Stând acum în fața calculatorului mai că-mi vine să mă întreb… Oare am visat?

N-am să știu niciodată cu adevărat până nu mă duc din nou!