Lupii Dacilor, Trofeul Muscelului, Race Report: Laufu’, capsa, şurubul, dinţii şi descalificarea

Trofeul Muscelului este una dintre cursele mele preferate de MTB, nu doar că se întâmplă pe „tărâmurile” unde are loc MTB Skills and Boot Camp ci pentru că… pur şi simplu…Traseul e variat, provocator, peisajul la care nu ai timp să te uiţi este superb, aş veni la cursa asta chiar şi dacă nu aş avea vreo legătură emoţională cu superbul Câmpulung Muscel, o miniatură arhitectonică a centrului vechi al Bucureştilor, care adăposteşte casa pălărierului Măgeanu din Titanic Vals, Muzeul Automobilului Românesc – acolo unde se odihneşte ARO-ul lui Nicolae Ceauşescu, frizeria Depeche Mode şi câte şi mai câte altele pe care nu le cunosc. Este, cred, a patra mea participare la Trofeu şi sper că  nu şi ultima, în mod clar, probabil cea mai dificilă din punct de vedere mental cursă cu care am avut de-a face. Să vedem de ce.

Materialul de concurs: KTM Myroon Elite, 2013, reactivat. Întrucât vreau să scriu un articol despre bicicleta asta zurlie, nu am să insist asupra calului ăsta nebun. Cert este că m-a ţinut în coasta elitelor, până la prima urcare, de care sunt foarte mulţumit. Am scăzut 2 minute din PR, spune Strava, şi în momentul în care am intrat pe coborâre, aveam încă riderii de pe podium de la Level 1 în raza vizuală. Acum intră în funcţiune furca Lauf: am folosit-o la mai multe curse în 2015, printre care MTB Geiger Challenge şi Kitz Bike Alp, pentru că pur şi simplu furca RockShox Reba nu am înţeles niciodată de ce e atât de lăudată şi pentru că îmi uşuram o bicicletă grea din cauza roţilor în principal. Apoi, a venit Focus RavenMax cu a sa Fox şi mi-am dat seama că pur şi simplu e vorba de altă ligă, Lauful fiind depozitat pe balcon să colecteze praf. Aşa că, ştiam că urmează o misiune delicată, în momentul în care am început coborârea, şi, pentru că viteza mea a crescut din 2015, iar stilul de coborâre s-a modificat, m-am trezit în alt film. Sunt mândru de asta: am ajuns în acest punct în paşi mici, profitând de puţinele dăţi în care am coborât, inclusiv pe un full-suspension electric în spatele lui Dragoş Mitroi. Anul acesta MTB pentru mine a însemnat trei sau patru tabere şi opt ture cu KTM-ul pe traseul MoonTimeBike, aşa că faptul că mi-am păstrat tehnica consider că se datorează exclusiv exerciţiilor de Postural Alignment, Animal Flow, Yoga şi mobilitate pe care le fac regulat. Una din problemele furcii Lauf este însă faptul că ea imprimă o uşoară oscilaţie longitudinală bicletei atunci când treci cu roata parţial peste ceva sau, de exemplu, când urci uşor pe marginea unui şleau. Exact ceea ce mi s-a întâmplat, pe când eram încă în faza de ajustare a pilotajului. Ce e de făcut în aceste momente, e o întrebare pe care o primesc des. Mi-am dat seama că nu mai pot opri căzătura în partea dreaptă, m-am asigurat că voi puncta cu piciorul drept în pământ, am scos piciorul aliniindu-mi şi întărind cât puteam articulaţiile gleznei şi ale genunchiului şi am „punctat”, lăsându-mă să cad şi dând imediat drumul bicicletei – ducă-se pe pustii! Doar în acest caz doar, desigur…

Şi, s-a tot dus. Aici trebuie spus că vajnicul cadru de carbon al KTM-ului Myroon şi-a „scuipat” pur şi simplu în urmă cu ceva timp una din capsele cu filet ale suportului  de bidon de pe down tube, motiv pentru care a trebuit să merg tocmai până pe şoseaua de centură, la Rocast, să găsesc cu greu o capsă potrivită, care să fie montată cu greu la Bikexpert Pantelimon, fără prea mari garanţii că va şi ţine, lucru cu care am fost şi sunt perfect de acord. Şocul a fost prea mare, bidonul, suportul şi capsele au dispărut, lăsând două găuri hidoase în down tube. Şi mă enervează să merg cu un singur bidon, sunt genul… Setilă, mi-am promis că nu voi mai face asta după tura lungă de la Geiger de anul trecut, situaţie la care am ajuns pentru că pur şi simplu Raven-ul nu putea primi un bidon pe seat tube. Am luat-o mai prudent la vale, regrătând momentele în care puteam „împinge” bicicleta la vale peste pragurile abrupte, lăsând furca telescopică, hai, fie şi Reba să îşi facă treaba şi controlând bicicleta din poziţionare. M-am lăsat depăşit de câţiva rideri, pentru că urăsc să încurc lumea sau să îi pun pe alţii în pericol, după care ştiam că urmează bucata finală, cea mai abruptă, un soi de rock garden cu o piatră destul de friabilă, şi a aici a început nebunia. Sau la bal sau la spital, a fost bal, am lăsat frânele complet, m-am încleştat în manşoane, pentru că nu mai ai ce frânare să mai modulezi cu Lauful, am strigat la concurenţi şi fotografi să se ferească şi i-am dat într-o chiuială până jos în Lereşti. Era puţin frustrant pentru că toată treaba asta semănă puţin cu condusul în viteză a dubei: trase largi, pus „calul” pe traiectorie cât mai precis, acumulat de viteză ca un diesel, dar a fost super distractiv, cred că  de mult nu m-am simţit atât de bine pe bicicletă (max. speed după Strava, 53 km/h), iar la intrarea pe aşa numita „potecuţă” am reuşit să recuperez toate poziţiile pierdute, profitând şi de faptul că cunosc foarte bine acea potecă şi am scos, din nou PR pe respectiva porţiune, cum am făcut-o şi cum am reuşit să ţin bicicleta pe îngusta cotă de nivel fiind greu de descris în cuvinte. Hai să spunem că acum îmi aduc aminte de camionul ăla din MadMax, Road of Fury. Aici mai trebuie să spun şi că după ce a trecut de două, maxim trei denivelări, Lauful a devenit din absorbator de şocuri, creator de şocuri, un soi de catapultă care se cere controlată şi înţeleasă, nefiind loc de greşeală. Ca o barcă de viteză care sare pe valuri combinată cu o maşină Turbo din anii’80 aş spune, iar problema este că… exact genul ăsta de maşină am eu o presimţire că urmează după dubă.

Apoi a venit lunga „translaţie” spre Ciocanu, în care am fost ajuns în urmă de un pluton, care estimez că încă a prins podiumul la Level 1, aici fiind încântat că am trecut cu bine de locul unde anul trecut am făcut pană. Pentru că ştiam cărările şi pe aici, am putut, doar din tehnică să mă desprind de mai multe ori de riderii din grup, luând virajele larg şi ochind contrapantele, chiar dacă avântul îmi era parţial tăiat de Lauf. Din păcate distracţia s-a terminat la trecerea pe câmp, unde probabil un cyborg ar fi reuşit să controleze bicicleta peste toate denivelările, dar eu, fiinţă organică, după câteva „explozii” controlate – precum săritul unui şanţ şi trecerea pe roata spate în stil moto rally raid a unei mari bălţi, a trebuit să trec la regimul de maşină cu remorcă zdrăngănitoare. Dar, tot eram într-un ritm bun, chiar dacă treaba asta începuse să devină obositoare. E foarte uşor să ridici faţa bicicletei cu furca Lauf, dar e o manevră ce te costă energie pentru că e în regim pliometric. Şi cum am ajuns pe nişte urcări şi coborâri ante-Ciocanu, mă lansam la urcări, încercând să depăşesc, moment în care s-a întâmplat ceva eminamente nou.

Unul dintre şuruburile pe care le am fixate în condilul femural lateral a început să se frece de vastul medial, rezultatul fiind asemănător ca senzaţie a unei surubelniţe care îţi e învârtită în muşchi. Am observat că acest lucru se întâmpla în special la trecerea de la poziţia de atac, pe botul şeii urmată de pedalat cu putere crescută pentru a duce viteza în contrapantă, ei bine, atunci puteam spune că pierdeam un motor şi începeam să ţip vârtos, atât de vârtos, încât îmi era şi jenă de ceilalţi concurenţi, mai ales că vreo doi erau şi străini, în vizită pe plaiurile muscelene. Cert e că m-au întrebat ce am, eu le-am explicat lucid că „at a certain pedaling pattern, my vastus medialis gets stuck in a screw bolted on the femur”, problema era că până îşi revenea treaba asta eram practic cu lumina stinsă.  Atunci, am avut revelaţia! Care podium Marcule, tu vezi că de abia mai pedalezi? Ar trebui să mă bucur că sunt pe aici prin preajmă, aşa că am continuat spre Ciocanu, acolo unde prognozele pentru ceea ce urma a se întâmpla cu furca Lauf, primite la start, erau sumbre: „ai grijă să nu cazi”, „nu te văd bine cu furca aia”, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă prea tare, pentru că suntem un popor care produce jurnalişti care îi întreabă pe piloţii moto, „Are you going to fall?”, exprimare auzită adliteram în conferinţa de presă ce deschidea etapa românească a Campionatul Mondial de Enduro, Buzău, aproximativ 2011-2012.

Dar, până să cobor Ciocanul, a trebuit să urc Ciocanul, iar aici… problem! E o poveste prea lungă să o mai spun , sunt mândru de cum am făcut eu bicicleta asta un 1×11 din 3×10, dar aşa s-a nimerit că pinionul cel mai mare are 40 de dinţi, trebuind să lucreze în conjuncţie cu o placă ovală 32T. V-am spus, e o poveste lungă cum s-a ajuns aici, cert este că în momentul în care am abordat Ciocanu, de atâtea ori urcat, am dat eu la schimbător şi păcatele mele mari şi grele, nu mai avea unde să urce, iar de urcat până la sfânta mânăstire mai era… Aici, a intervenit o problemă complicată: puteam să o duc până sus, din forţă, respiraţie şi poziţionare, în detrimentul vitezei şi eficienţei, problema era că la poziţionare, intra în acţiune şurubul din picior, care se freca de muşchi, cert e că mă simţeam ca personajele acelea de western care trebuie să supravieţuiască unui duel cu un pistol ruginit. Dar, cumva, am supravieţuit şi aici, deşi eram bine… ciuruit, dar ca întotdeauna mi-am păstrat simţul umorului, implorând riderii cu full-uri pe care îi simţeam agitându-se în spate să aibe… milă! Spre surprinderea mea, a doua parte a coborârii de pe Ciocanu a fost una necunoscută pentru mine, mai uşoară decât vechiul traseu aş spune, nu pot să spun că am regretat situaţia, mai ales că mâinile îmi deveniseră gheare şi antebraţele de plumb…

Iar aici, trebuie să dau DECLARAŢIA, ca urmare a descalificării mele din data de 15.07. din Trofeul Muscelului, Lupii Dacilor.

„După ce abia o părâiam după traversarea Ciocanului, observand ca traseul include două porţiuni care fuseseră în premieră pentru mine – nota bene – ziua de duminică la MTB Skills and Boot Camp înseamnă urcare pe Ciocanu pe la Mânăstire şi două variante de traseu: easy, cu mine, pe o buclă ce ocoleşte tot dealul „prin spate” şi hard – cu Dragoş, pe traseele tehnice ctitorite de Geo Simion şi ai săi năzdrăvani, urcam după numitul V.I, observând atent rapoartele transmisiei SRAM Eagle şi cum să îmi iau un set de pinioane cu 46 de dinţi. La un moment dat, numitul V.I. a scăpat din buzunar o bancnotă de 10 lei, declarând că el se opreşte să o ia, am procesat parţial infromaţia, hotărând că eu nu aş fi făcut asta şi am continuat, ştiind că o să ajung în platoul unde are loc cursa de XCO, meţionând că ajung foarte rar pe acolo cu taberele şi întotdeauna pe latura opusă a patrulaterului reprezentat de respectivul areal. Acolo, am întâlnit un arbitru care mi-a spus că mai e puţin, iar kilometrajul de pe ceasul meu Lezyne arăta în jur de 50 km. Am intrat pe o uşoară coborâre, încercând să manipulez corespunzător Lauf-ul, după care îmi amintesc ca prin ceaţă că am ajuns la un soi de intersecţie, ce părea să aibe urme roşii de vopsea, ceva instinctual făcându-mă să mă opresc. În acel moment a venit din spate V.I., spunând ceva, la care eu am răspuns cu altceva, nu mai reţin exact. L-am privit cum coboară pe o potecă bătătorită, ajungând undeva cu 200 metri mai jos şi observând un arbitru care avea în mână o panglică de dimensiuni apreciabile, ce flutura în bătaia vântului, pe lângă care trecea V.I. Acela a fost momentul în care am decis că e corect să cobor spre respectivul arbitru care doar m-a atenţionat să fiu grijului în continuare, lucru pe care eu l-am făcut tot concursul.

Aduc ca dovada si declaraţia numitului H.C.:

Horatiu Campian Marc Sandu erau niste benzi aruncate aiurea pe jos pe acolo si poteca clara in jos ramasa de la xco. Apoi vreo 200 m nu erau marcaje, da jos era o casa si niste copii iar langa ei o banda imensa de marcaj care se vedea de sus. Ne-am dat toti drumul la vale vazand banda aia jos si asta a fost…

Aceasta este declaraţia pe care o susţin şi o semnez.

Marc Sandu, Bucureşti, 16.07.2018