Amintiri de la Arges Winter Race 2012. MTB Ice Cream si incercari de antropologie ceferistica

Muzica bisericeasca pogorata de la manastirea Trivale se amesteca suav cu muzica mai lumeasca difuzata la boxe de organizatori – clubul Warpsoft, ciclistii se strang la start si Arges Winter Race (Pitesti, Parcul Trivale) poate incepe inca o data! Parca nu sunt chiar atat de multi ciclisti pe cati isi anuntasera prezenta la inscrierile online, dar dupa cum atat de bine au pus-o in cuvinte cei de la Ciclism.ro, “nucleul dur al amatorilor din Romania nu a tinut cont de prognoze” si s-a infiintat la start. Intr-adevar, a fost o deschidere de sezon pe cinste, cu temperaturi negative inainte de start si un traseu in care s-a facut ceva push bike prin zapada. Vlad Bogdan (Warpsoft) a fost castigatorul de la Hobby (trei tururi a aproximativ patru kilometri), iar Eduard Grosu (Nomad Merida Racing Team) s-a impus fara drept de apel la Profi, reusind sase tururi in mai putin de doua ore!

Acum, pentru ca exista destule siteuri de cicilism specializate,  imi pot permite sa o dau mai in zona bloggingului, macar cand vine vorba de ciclism. Asadar, eu care am mari probleme sa ma trezesc devreme cand plec la munca, pentru curse de motociclete, biciclete si snowboard, sar duminica dimineata din pat la cinci jumate de parca as fi mancat Cavit toata noaptea! Atat doar ca maiastra combinatie intre o Sageata Albastra si o controloare CFR ar trebui sa le spuna ceva celor care circula cu “nasul”, iar asta a inseamnat pentru mine: “Ia-ti bilet acum!”. Catranit, m-am  urcat in lumea III a acceleratului Bucuresti-Pitesti, unde am cunoscut un alt ciclist, pe Leo, un tanar de numai 16 ani, educat si inteligent si se pare chiar si mai civilizat ca mine, caci dupa ce i-am explicat problemele mele existentiale, pustiul a inceput sa imi explice ca trenurile nu merg cu aer…

In fine, haideti la cursa si la un nou start nu foarte reusit, o recuperare pe panglica de asfalt, dupa care, surpiza, IceLand! Dau de zapada inghetata pe o carare usor inclinata spre rapa, ceea ce iti solicita serios abilitatile tehnice: impins in cele doua extremitati ale ghidonului, in scarite, pardon in pedale si pe portiunile de coborare, trase luate cu mare atenite, de parca ai fi fost la motociclism viteza. Parol! Educativ! Ca sa nu mai vorbim de mersul pe o carare de doar cativa zeci de centimetri, marginita de zapada necalcata si inghetata. Cea mai mica gresala, cel mai mic derapaj necontrolat te trimitea in zapada, “off the bike”, iar cu SPD-uri, cel putin daca nu ai unele “high end”, asa cum ar fi Crank Brothers (mi s-a recomandat) te chinui si pierzi timp pretios pana gasesti pedalele in conditiile asta. Nu o data m-am trezit doar cu piciorul stang fixat in pedala si punctand sau impingand cu dreptul. Au fost insa si carari pe care s-a putut pedala mai in voie, asa ca un “preview” al primaverii, iar pe coborari am putut testa rezistenta castii de protectie dar si a noii mele perechi de ochelari cu rame rosii. Locul 6 la categoria mea fizica de varsta 30 – 39 de ani a fost o surpriza extrem de placuta!

Nu a fost usor sa ne intoarcem din Pitesti. Pentru amicul meu Leo era primul concurs, asa se explica poate de ce simpaticul licean nu isi adusese haine de schimb cu el… Cum bicicletele aratau ca dupa “razboiu”, iar eu l-am intrebat optimist pe seful unei alte Sageti Albastre daca ne ia pana la Bucuresti, dar am fost aproape alungati din apropierea trenului, eu stapanindu-mi cu greu legendara impulsivitate. In atmosfera de “Mad Max” a Garii Pitesti am fost mai apoi abordati de doi betivi, dintre care primul ne explica ca el nu era ca al doilea, adica hot si betiv. Am trecut si peste ei si am gasit repede un al doilea tren, care parca in statie, instantaneu asaltat de o satra, care nu era insa nici pe departe la fel de pitoreasca cum e cea din romanul lui Zaharia Stancu. Terorizat de perspectiva de a face inca o calatorie cu bilet, (pe cand Leo isi luase chiar si… bilet pentru bicicleta!) am fost salvat insa de doi baieti cu biciclete de downhill, din cei cu haine funky si tenisi colorati, cu care m-am asociat rapid in convingerea nasului sa ne ia si pe noi. M-am aruncat in tren mai ceva ca Sue Ellen spre un pahar de vodca, pentru a constata ca de fapt era un personal, iar bietul Leo isi luase bilet de accelerat (plus bilet de bicicleta). Discutia noastra despre societatea romaneasca a continuat, respectele mele pentru tanar, am incercat in van sa-l conving ca in rest sunt un om ok, care arunca hartiile la gunoi si isi duce tava la raft in Ikea. Un nene betiv s-a impiedicat de biclele noastre, a ricosat in usa de la vagon, dupa care s-a intins lat langa un cuplu relativ urban, iar langa mine un profesor pensionar vrajea o studenta la litere explicandu-i ca un portughez i-ar declara ca e o “morena encantador”. Subtil!

PS: later edit, 2015, imi aduc aminte ca i-am platit controlorului onorariul off-the record, in regim de accelerat, ceea ce era mai mult decat pretul biletului pentru personal. Nu am inteles decat mai incolo de ce omul era atat de placut surprins. Asadar, Zeii CFR-ului s-au razbunat si toata lumea a ajuns fericita acasa.