O duminica pe enduro MTB, sus pe Iezer si apoi la vale

Cu dedicatie pentru toate rideritele si riderii care au fost la MTB Skills and Boot Camp, la voi m-am gandit pe urcare, plus o si mai mare dedicatie eroilor de la Level 2. 

Ultima oara cand am ajuns pe Iezer a fost prin 2017. Au urmat doua tentative, la Level 2, una dejucata de o furtuna de vara, cu tunete si fulgere, cealalta de o zapada cazuta devreme, prin octombrie.

Anul trecut, am incercat ascensiunea singur, dar a trebuit din nou sa ma intorc, cu coada intre picioare, batut de vant si de ploaie. Asa ca imi era dor de Iezer, mai ales dupa experienta carantinei si ma intrebam cum as putea sa fentez capriciile sale, pentru a ma aventura undeva la aproximativ 2.300 de metri, cititi de Strava.

Premisele au fost bune: sambata, mi-am facut incalzirea pe Ciocanu, alaturi de Cristian Smochina, un vechi prieten al MTB Skills and Boot Camp, asa ca pentru duminica rezervasem o noua tentativa de a urca pe Iezer.

Subconstient, aveam chiar si un plan: plec mai tarziu, pentru ca furtuna sa apuca sa isi faca mendrele prin golul alpin, pentru ca am observant, tabara dupa tabara, cum dupa amiaza tarziu, de regula, creasta Iezerului se lafaie sub un cer curat si senin, chiar daca pe la pranz cam ploua.

Bicicleta? “Noul” enduro Radon Slide 27.5, primit la schimb pentru Cannondale, cu un cauciuc nou-nout pe spate, un Hans Dampf 2.4, care facea pereche cu Magic Marry, de pe fata, cu ale sale crampoane de motocross. Treaba a mers mai anevoios pe langa lacul Rausor, prin obisnuitul sol nisipos, cauciucurile enduro-ului invartindu-se ca niste zbaturi de vapor pe aburi. Am facut apoi stanga, la coada lacului, drumul a devenit mai tare, scapand de deranjul masinilor ce “importa” lemne si am luat nota si cu satisfactie ca au mai aparut niste movile sanatoase, scurse de pe versant, sa mai trieze din entuziastii “automobilismului” off-road.

Aici a venit si prima repriza de ploaie, nimic de speriat, o ramasita a furtunii ce cobora, conform planurilor mele, chiar de pe Iezer, ocazie cu care m-am adapostit in padure si chiar am reusit sa joc un simulator de zbor radiocomandat pe telefonul mobil, pana cand am decis sa nu mai stresses telefonul si sa nu mai stric “bacteria pe “prostii”.

A iesit din nou soarele, am continuat sa urc pe forestier, luand nota de niste tunete, dar care se auzeau deja sub mine. Ce mai apucam sa vad printre crengi parea senin, asa ca am continuat sa pedalez inspre golul alpin, hotarand ca nu are sens sa ma intorc in ploaie. Nici din punctul asta de vedere nu e de joaca, pentru ca anul trecut ploaia m-a prins in golul alpin si la ce furtuna era nici un echipament nu te putea ajuta, neramanandu-mi decat sa cobor timp de minim o ora, clantanind din dinti si dardaind.

Asa ca mai ales dupa pneumonia din februarie, doar o experienta din asta imi lipsea. Din pacate, tocmai cand am iesit in golul alpin, a inceput din nou ploaia, m-am adapostit in padure, unde, pentru a nu ma lua raceala, am alergat pe loc si am batut din palme, gandindu-ma ca indienii aia ce faceau dansul ploii, stiau ei ce stiau.

A fost o experienta frumoasa, primara cumva, tropaind si dansand dupa propriul ritm, singur in padure. Si se pare ca am nimerit-o, pentru ca ploaia s-a oprit si desi deasupra mea se afla inca o patura gri de nori, iar tunetele nu se oprisera, peste culmea neteda a Iezerului, cerurile erau albastre. Am chiuit de bucurie, pentru ca asta era practic semnalul de libera trecere, si m-am pus pe pedalat, nu fara ingrijorare, caci deja era ora cinci.

Cuplu, cuplu si iar cuplu, NX-ul cel bolnavicios si sensibilos – pentru c nici pe asta bicicleta nu am scapat de SRAM NX – pe cel mai mare pinion, rotile mai cauta aderenta prin pamantul sfarmicios, atunci cand suspensiile si efortul meu fizic le tin lipite de pietre, bolovani si lespezi de toate felurile. Stiam ca asa va fi, Iezerul pare tot timpul “foarte aproape”, te ademeneste, te sacaie, te tenteaza sa continui, iar apoi, iti trimite o directa, cand intorci dupa cate un versant si vezi o rampa lunga si pietroasa in fata, dupa care un sir de serpentine pe cate un alt versant si iti spui, hai ca e ultimul, dar nu e asa.

Mai apuc sa cobor pinioane, dar trebuie sa revin cu mare grija, daca vreau sa nu arunc lantul dupa cel mai mare pinion, ceea ce o mai fac, cand si cand. Umblu cu manusi cu transmisia, mai ales cand ma pun in miscare dupa loc, pentru ca am mai vazut lanturi troznite, exact pe aici. Ma uit, intr-o doara in stanga, pe urmatorul sir de munti si vad un fulger, dar cumva, nu electric, ci acvatic, pur si simplu, un suvoi de ceva la care am inteles ca ii spune plasma, care curge pentru o secunda din cer catre pamant. Sper sa nu incasez si eu unul…

E destul de ciudat asa de unul singur…Trebuie doar sa nu te lasi coplesit, trebuie sa ai rabdare cu tine, cu bicicleta, sa bei, sa mananci, sa ai grija de bicicleta, sa nu bruschezi nimic, pentru ca o fi si ea in tensiune saraca si sa te grabesti… incet, cu mult cuplu si cadenta scazuta dupa cum spuneam, cam ca un remorcher carand barje pe Dunare…

Pana cand, drumul devine plat, esti undeva pe o punte intre pamant si nori, cu alti munti in fundal, hopa, am ajuns, e undeva trecut de ora opt, vantul bate cu putere, aerul e rece, pot doar sa “scot flapsurile” si sa incep coborarea, ajutat de data asta de cea mai buna tehnologie, nu doar o furca de aproximativ 170 mm, nici nu stiu exact, ci se de un amortizor Fox, din cele aurii.

Nu ma lacomesc de fel, pentru ca sunt singur, merg undeva la croaziera, apoi, pentru a tine sirul de stalpi cu marcaje, o iau de-a dreptul pe un versant, exact ca si cu placa pe zapada,asa cum am visat mereu, sa zig-zaghez, pe coasta unui munte cu MTB-ul si uite asa ajung inspre platoul ce marcheaza inceputul padurii, un pasaj abrupt, umed, alunecos, cu sleauri sapate de masini 4 x 4, pe care il traversez insa relaxat gratie noii biciclete, facuta pentru pasaje chiar mai “rele” ca asta.

Cobor saua dintr-o apasare pe buton, ce lux, si trebuie doar sa flexez bine genunchii pentru a-mi gasi o pozitie foarte stabila. Rock-gardenurile care ma faceau sa strang din fesieri pe hard tail devin chiar distractive, trebuie doar sa fiu atent cand strang si cand las franele si uite asa, ma afund in padure, apropiindu-ma de cabana Voina, aducandu-mi aminte de eroicii cursanti de la Level 2, impreuna cu care am mai fost aici.

Ultimii doi-trei kilometri, sunt alunecosi rau, noroiosi, enduro-ul face balet pe un forestier plin de sleauri, chiar imi pare rau ca s-a terminat. Urmeaza spalarea bicicletei direct intr-un parau de munte, spalarea pilotului si fuga la Amada pentru un burger si un desert bine meritat.

Aici, la ceea ce era singura bifurcatie, cu sageti atat de dreapta cat si de stanga, am luat-o dreapta pe ghicite si am ajuns pe aceasa zona, mai lunga si mai abrupta decat ce se intelege din poza. Si foarte alunecoasa. Daca faceam stanga, forestierul ocolea mult mai lin acest povarnis, care cred a fost folosit si intr-un concurs de hard enduro.

Am zis ca nu sunt omul calculelor si cifrelor, dar totusi… Daca te bate gandul sa faci tura, imaginile de mai sus pot fi utile. Plus: obligatoriu – o jacheta impermeabila si rezistanta la vant – desi la ultima tentativa, am prins o ploaie atat de puternica, incat mi-a lipit-o pe corp in cateva secunde, 2 bidoane cu isotonic, minim, geluri sau lucruri simple, cu zahar, eu am avut Haribos de aceasta data, rice cakes, un baton mare cu susan si cam atat, dar m-a cam ramolit foamea, am mers cam pe gol, intentionand si sa mai ard din stratul adipos adunat in carantina, ceea ce, conform cantarului s-a si intamplat.