Cum m-am jucat de-a exploratorul arctic pe bicicleta, in Padure la Baneasa

O miercuri dimineata absolut banala s-a transformat in aventura inceputului lui 2012. Pe la 5:30 dimineata nu am mai avut somn, ceea ce e atat de ciudat pentru bioritmul meu, incat am decis sa exploatez aceasta rarisima ocazie si sa incerc o tura pe traseul de la Skoda Velo Challange Baneasa. Afara, venise iarna, dar lucrurile pareau a fi inca sub control. Pe Barbu Vacarescu traficul era aproape inexistent, cainii maidanezi probabil inghetasara, pe centura la Ikea doua fete se stricau de ras cand m-au vazut aparand pe bicicleta, noua amabasada Americii era intens viscolita si pana la urma am nimerit intrarea pe traseu, unde am executat poza de alaturi.

Lumea devenise brusc feerica si mi-am adus aminte ca nu ma mai simtisem in acest fel de la partidele de sanius din copilarie. Am inaintat pe aleea pe care sportivii sprinteaza de mama focului la Prima Evadare. De data asta totul era inabusit in alb, iar copacii de margine faceau plecaciuni inghetate pe margine. Lumina albastra a frontalei cazand pe crengile albe si pufoase dadea un aer neverosimil situatiei. Sa intru sau sa nu intru pe traseu? Pedalam binisor, mai ales ca trecusem pe cea mai mica foaie, care parea ca pe langa urcarile cele mai criminale, sa fi fost anume gandita pentru zapada afanata.

In padure era bezna si se auzeau trosniturile crengilor prea incarcate cu zapada. Am invartit primele pedale nu fara un ghimpe de emotie, din nou venind din copilarie: clipele in care patrundeam intr-o pivnita intunecata, parasita si secreta, nestiuta de oamenii mari. Incet-incet au venit si zorii, de un alb aproape electric si am vazut ce ma astepta: toti arbustii isi lasasera crengile umplute de zapada pe carare: pe unii trebuia doar sa-i scuturi si se destindeau ca un arc, ca un paznic pe care l-ai convins ca meriti sa treci. Sagetile verzi ce indicau traseul au fost bune ca painea calda, deoarece zapada transformase radical padurea si era greu sa mai tii cont de vreun reper. Pacat doar ca bateria de la mobil se dusese pe copca si astfel voi pune o poza de la o tura de duminica, cand conditiile meteo erau mult mai lejere.

Bucata de camp deschis ce da in centura Bucurestiului era aspru viscolita si dupa ce roata fata a inceput sa se incarce cu… zapada, am fost nevoit sa  iau bicicleta pe umeri si sa alerg pentru ca rafalele de vant nu iertau. Insa, intrat inapoi in padure, am avut parte de un kilometru sau poate chiar doi in care am mers ca prin puf, de parca as fi fost pe skiuri. Apoi, iarasi am avut de razbit printre crengi, iar cand una s-a rupt si a cazut la jumatate de metru in fata mea, mi-am zis ca e groasa. M-am ratacit pana la urma, dar faptul ca in orice directie as fi apucat-o as fi dat de un shopping center, de soseaua de centura sau de un cartier rezidential, imi dadea un sentiment de confort. Pedalele SPD torceau bulgari de zapada si nu am iesit din padure mai devreme de doua ore si jumatate, iar drumul spre casa, pana in Tei a fost o alta poveste. “Campia Ikea” a fost de exemplu o alta mare provocare: cu vanturi ce depaseau 60 de kilometri pe ora si vehicule care in timp ce faceau eforturi sa ramana pe sosea trebuiau sa fereasca si un  ciclist ce invatase sa o puna de-a latul fara sa cada. Ca la motocros: coatele sus, ghidonul prins de extremitati, fundul mai inapoi in sa, privirea inainte… Aproape epuizat fizic si psihic ma luptam cu tentatia de a face un popas la merindele si la caldura din Ikea, dar am suportat stoic improscaturile cu gheata ale bolizilor ce acum nu puteau aborda mai mult de 40-50 km/h si am ajuns acasa la limita hipotermiei. Am facut o baie buna, observand cu groaza degetele de la picioare vinete (se pare ca intr timp si-au revenit) dupa care am putut incepe pasnic, o noua zi de birou. Mi-am luat motocicleta si am pornit precaut spre birou…