SkyRun 2013: Despre forta unui obiectiv

Ziua de 7 decembrie ar fi fost pentru mine o altă sâmbătă obişnuită, care face trecerea între sezonul de întreceri velo şi cel de alunecat pe placă. Poate tocmai pentru a mai sparge rutina am ales să mă înscriu la Sky Run, chiar dacă de felul meu nu prea le am cu alergarea. Conceptul cursei m-a atras însă: cele 34 de etaje ale celei mai înalte clădiri de birouri din România, luate la alergat, într-o probă sportivă care nu are termeni de comparaţie. Sunt 119 metri de parcurs, însă nu sunt în plan vertical ci duc direct spre… cer, nu e vorba despre un sprint, căci ai de urcat 680 de trepte… Iar când am văzut pe site-ul organizatorilor ca ai posibilitatea ca participant să fii şi fundraiser pentru construirea unui centru de îngrjiri paliative, am decis să mă supun unui test şi în această direcţie. Iar sâmbătă seara, ţopăiam de fericire: locul 23 la general şi 400 din cei 500 de lei pe care mi-i fixasem ca obiectiv, strânşi. Cred că e destul de bine pentru o sâmbătă seara!

Nu am fost singurul ciclist la cursă, ba chiar pot spune că am avut parte de o companie extrem de selectă. Între sutele de concurenţi care aşteptau să ia startul, într-un cort de campanie instalat la baza turnului, m-am întâlnit cu Daniel Roşioru, cu Lucian Logigan şi cu Robert „Robike” Gustav. Cu siguranţă au mai fost şi alţi ciclişti, şi nu mică mi-a fost surprinderea să-i văd pe primii doi cum se luptă şi aici, pentru poziţiile cinci şi respectiv şase, în marea de alergători. Urmează un espresso scurt cu Andy Brunner, la o cafenea în Promenada Mall, unde facem senzaţie cu echipamentul nostru de ciclism, după care eu mă precipit spre start, într-o încercare de încălzire ad-hoc. Habar nu am le ce să mă aştept. Am făcut un număr de antrenamente la mine în bloc, alergând câte 3 x 10 etaje, dar ştiu că aici va fi altfel. Lumea e emoţionată şi agitată la start, eu mă trezesc încurajându-i pe cei care sugerează să fie depăşiţi încă dinainte de a se fi apucat propriu zis de alergat.

De sus, liftul cară „contingente” cu alergători şi alergătoare care au trecut deja prin proba de foc. Atmosfera e frumoasă, ei ne încurajează, noi îi felicităm. Ne pregătim să plecăm în perechi de câte doi, la intervale de câte zece secunde, eu îi trag o palmă prietenească peste burtă colegului de „suferinţă”, dar mă trezesc că îi iau şi numărul de concurs cu tot cu cip de cronometrare cu această ocazie. Între timp, valuri, valuri de concurenţi o rup la fugă pe scări…

–         Hai măăăă, se lamentează colegul.

–         Important e să nu intrăm în panică, răspund eu şi trec la proba de viteză la fixat ace de siguranţă.

Reuşim să luăm startul în bună ordine. Îmi propusesem să nu plec în sprint şi, la sfaturile lui Andy, care a şi câştigat de altfel la Corporate, în momentul în care epuizam combustibilul pentru alergare, hotărâsem să mă trag cu ambele mâini de balustrada dreaptă, ca de o frânghie. Zis şi făcut! Am avut însă impresia că mi-am epuizat mult mai repede rezervele de efort, după care s-a instalat un soi de apocalipsă fiziologică. Un soi de cagulă grea îmi presa capul, trâgându-mă în jos şi pentru prima dată de când particip la cursă, mi-am simţit până şi mandibula-mi pulsând! Etajul 25, etajul 26, creierul îmi spune să mă opresc pentru o pauză şi mă panichez că nu o să mai ajung la finiş, dar încerc să mă mişc mai departe, la ultimele turnante îmi apăs picioarele cu mâna, prind o concurentă din urmă, dar nu reuşesc să mă adun pentru a o depăşi şi mă mulţumesc să ţin ritmul ei. Văd o uşă deschisă pe stânga şi câţiva oameni şi sper din toată inima mea suprasolicitată să fie asta calea spre finiş. Încerc să aplic o ultimă resuscitare mentală a sistemului, pentru a trece în paşi de alergare, în sfârşit pe plat, poarta de finiş. O domnişoară înaltă – urma să aflu mai încolo că e Roxana Ciuhulescu, îmi atârnă medalia de finisher de gât, mă trezesc cu o sticlă de Ice Tea în mână şi merg să mă prăbuşesc temporar undeva lângă cea mai frumoasă panoramă a Bucureştiului pe care am văzut-o vreodată.