Race Report, Road Grand Tour, Memorialul Constantin Vagneti: în sfârşit, sunt mulţumit!

O seara frumoasă de duminică… Bucureştiul se lăfăie într-o nesperată răcoare, după ce o ploaie de vară, scurtă şi intensă a alungat canicula… Cupluri tinere şi frumoase se plimbă agale, la braţ, iar bătrânei simpatici se bucură împreună cu nepoţeii lor de acest minunat răgaz. Fel de fel de biciclişti şi bicicliste o iau pe pista special amenjată care-i va purta de-a lungul Căii Victoriei, pentru a admira poate copăceii proaspăt plantaţi. Sunt în centrul capitalei, banner-ul de pe clădirea Guvernului îmi aduce aminte că această Românie este a mea şi savurez un Frappé fără zahăr dar cu sirop de caramel, alături de iubita mea şi de un amic. Ce îmi pot dori mai mult? Am urcat pe podium în Road Grand Tour, iar o femeie frumoasă, Roxana, m-a încurajat de pe margine. În sfârşit, sunt mulţumit.

M-am autoflagelat cât cuprinde în race reporturile anterioare, aşa că în sfârşit pot lua un moment de respiro. „În sfârşit, sunt mulţumit”, îi spun lui Alex Ciocan, atunci când maestrul de ceremonii îmi înmânează medalia de loc III în categoria de vârstă, după care mestec satisfăcut un baton proteic câştigat prin propriile forţe. Mestec şi batonul care se consumă during, că doar nu o fi foc şi pun apoi pe schimbătorul de viteze al dubei racing, medalia. Îmi număr medaliile şi ajung cu mulţumire la cifra şapte. Sunt mulţumit şi plec spre Bucureşti în clinchetul de medalii din habitclu, pentru că le-am pus intenţionat acolo…

Ok, să revin apoi cu picioarele pe pământ, sper că vă daţi seama că tot ce am scris mai sus are menirea să smulgă un zâmbet şi poate fi trecut la categoria pamflet. Adevărul e că, aşa după cum povesteam după „Infernul Muntelui”, am hotărât să ascult de doctor şi să iau o pauză de la competiţii pentru luna iulie, oricât de enervant ar fi ca această pauză să aibe loc taman în acelaşi timp cu Celik Dere, Trofeul Muscelului şi ultimele două etape ale Triadei MTB. Dar, am primit dezlegare de la medic să particip la cursa de la Ploieşti, probabil omul s-o fi gândit că o oră şi jumătate nu are cum să producă un prea  mare impact asupra organismului. Extrem de greşit şi ştiam asta, dar planul meu era că dacă tot sunt afectat de un parazit, am o scuză bună să parazitez şi eu. Plus că, pe onoarea mea, la Ploieşti mă duceam odihnit măcar şi se adevereşte ceea ce spun cunoscătorii, de exemplu chiar Alex Ciocan, că o săptămână de pauză poate, în multe cazuri să fie de un mare ajutor unui sportiv amator.

Ştiam că circuitul de la Ploieşti, deşi pentru unii poate părea anost – să te învârţi de aproape patruzeci de ori într-un parcurs oarecum oval, de 1.7 kilometri, este eminamente brutal şi l-am comparat în race reporturile anterioare cu o maşină de spălat. 38 de tururi înmulţite cu două viraje lente, înseamnă 76 de sprinturi sau accelerări puternice, care îşi pun amprenta şi asupra celor mai puternici rideri. De aceea, cel puţin conştient nu mi-am stabilit nici un obiectiv anume, doar mi-am impus nişte reguli generale de conduită, să rămân în primii 15 rideri – aşa cum te sfătuiesc toate tutoriale de alergat la criterii, şi să nu răspund nici unui atac, în prima oră de concurs. De regulă, la astfel de curse, mă agit, intru la trenă, etc, dar acum aveam o scuză bună şi dacă stau să mă gândesc, valabil ca sfat, nimeni nu m-a mustrat la sfârşit că nu m-a văzut în faţa plutonului. Apoi, am găsit o carte promiţătoare pe Google Play, „Performance Cycling” şi încă din primul capitol, disponibil gratuit, am citit o grămadă de lucruri interesante printre care îndemnul de a încerca să rămân cât mai mult pe „motoraşul” preponderent aerob, să evit să lucrez în anaerob – aşa cum am făcut în primii 1.5 kilometri din proba de contratimp de la Sinaia, pentru că aşa îmi mergea mie la suflet atunci şi, de parcă aş putea avea un control conştient aici, să cruţ rezervele de glicogen. Pentru că după nişte ani de ciclism, am început în sfârşit să înţeleg parţial cum funcţionează corpul meu, mi-am impus să evit accelerările la cadenţă mare, care simt efectiv cum îmi taie cu cuţitul din energie şi să plec cât mai „diesel”, cam ca o locomotivă cu aburi, pentru că rezultatul final e acelaşi, dar mă simt mai puţin vlăguit. Din ce discuţii am mai purtat, am înţeles că pentru un ciclist cu membre lungi, aşa cum sunt eu, este mai bine să meargă mai în forţă, pentru că judecând după lungimea extremităţilor, dacă ai picioare lungi şi îi dai cadenţă ridicată, inima oboseşte mai repede, trebuind să pompeze sânge pentru ca acesta să ajungă acolo unde trebuie. Comparativ cu ceea ce simt la antrenamente si la curse, mi se pare că această teorie are logică.

Oricum, mi-a fost imposibil să intru în primii cincisprezece oameni în prima oră, aşa după cum am mai scris şi la Mioveni, îi priveam, îi vedeam acolo, aproape, dar, vai, „acvariul cu piranha amatori” în care pedalam îmi limita mişcările. M-a durut ficatul, la un moment dat am crezut că plutonul se rupe în două, iar eu rămân în al doilea … episod, dar aici am reuşit să „lipesc” cum se spune… Întrucât am încercat să rămân cât mai zen, am avut timp să arunc o privire la cum merg ceilalţi rideri şi am văzut pe mulţi, în special pe cei mai traşi prin inel, cât de repede puteau învârti pedala la ieşirile din viraj. Personal, dacă încercam acelaşi lucru, simţeam cum mi se sleiesc puterile şi începeam să cobor pinion cu pinion, revenind la un „mod de lucru” mai sustenabil. Chiar dacă pierdeam iniţial puţin teren, reuşeam să revin spre linia de start/finiş, reuşind să recuperez poziţii şi să îmi menţin inerţia spre capătul cu gara CFR al circuitului. Iar dacă cineva se hotărea să avanseze, acest lucru îmi convenea, pentru că veneam oricum lansat şi efortul de a mă ţine după el era mai mic.

Uite aşa, timpul trecea şi a urmat un soi de no man’s land zone imediat după prima oră, în care gânduri răzleţe îmi treceau prin cap… „am rezistat peste o oră, data viitoare voi rezista mai mult”, „ia te uită, semaforul ăsta e roşu, iar noi trecem râzânt pe aici”, picurii din apa pe care şi-o turna în cap un rider din faţă veneau mai ceva ca în Matrix şi le simţeam răcoarea, un puşti cu o armă cu apă ne stropeşte şi cineva îi strigă să-i dea mai tare… Virajul de la Gară e strâns şi înghesuit şi simt cum fiecare ezitare de sfert de pedală, mă costă apoi pe acceleraţie, încerc să respir din transversus abdominis şi pe măsură ce se apropie ultimele tururi, încep să observ că alunec uşor spre faţa plutonului, sincer, nici eu nu înţeleg cum de se întâmplă asta. Recunosc că am fost atent să nu cumva să duc trenă, dar am nesimţirea să spun asta, bazându-mă pe alte curse de şosea unde am tot făcut acest lucru. De notat aici că la un astfel de criteriu, dacă se face o panglică de rideri şi unul dintre ei, să zicem al cincisprezecelea se “rupe”, situaţia poate deveni periculoasă pentru următorii. În fine, vine şi ultimul tur, calmul dinaintea furtunii, cel mai probabil cred că aici au plecat spaniolul Artigues şi Daniel Anghelache, deşi judecând după avansul de două minute, cred că au făcut-o mai devreme, oricum limpede e că eu nu am văzut când s-a întâmplat acest lucru.

Bun, intru în virajul de la Gară şi aici înghesuială mare, pierd multe poziţii, dar apoi pedalez şi tot pedalez, pentru a fi cât mai în faţă înaintea ultimului viraj (aşa cum au explicat şi comentatorii de la Turul Franţei că e bine si fii) şi spre totala mea surprindere – parcă mă uitam la un film, reuşesc să mă inserez după riderii HC Cycling. Mai departe e fizică pură: ei au deja nişte metri buni avans, aşa că, având în vedere că am depăşit faza romantică în care credeam că e ca în filme – încep să mă screm cu ochii bulbucaţi, să trag tare şi să câştig cursa, pot eventual să mă lupt să menţin distanţa care mă separă de ei, ceea ce, de data asta chiar îmi reuşeşte. Chit că precis aveam ochii bulbucaţi şi incneam, senzaţia după finiş este exact ceea ce caut eu în lumea curselor şi cred că nu sunt singurul, clasarea e mai puţin importantă. Concluzionând, sunt asemenea unui vechi amic, care deşi spune că îi place enorm sportul numit… parkour, dar nu a sărit măcar o bordură mai înaltă de douăzeci de centimetri de când eram probabil în liceu, mie îmi plac căţărările şi dacă se poate, contratimpul în căţărare, dar, ţinând cont de înălţime şi de kilograme, tot circuitele îmi ies cel mai bine…Ar mai fi însă o problemă, sunt o moluscă atunci în ce priveşte capacitatea de explozie şi dacă tot te dai bine la curse de genul ăsta, ar fi bine să şi sprintezi bine şi în cap îmi vine imaginea lui Adrian Moroiu, plecând de parcă ar fi fost lansat de o praştie în circuitul ce încheia Turul Dobrogei. Antrenamentele pliometrice ar fi poate o soluţie pentru mine, dar dacă mă mai gândesc mult la cursa asta ajung la concluzia că trebuia să fiu mai bine plasat în penultimul viraj, aşa cum am fost anul trecut,  dar am un zâmbet pe faţă când scriu asta.

foto: Ana Maria Cristina Dobre Calman