Din nou începător, de această data la Semenic Enduro
Destule controverse s-ar stârni dacă aș insista pe cum am ajuns să intru in posesia unei biciclete de enduro, și anume Radon Slide Petrol Edition – evident, cât se poate de legal,printr-un schimb în care celălalt rider a fost informat despre istoricul tumultos al bicicletei de ”MTB Clasic”.
Adevărul e că mereu am avut într-un colț al minții un gând ce spunea ”enduro, hmmm, trebuie să încerc și eu chestia asta” și cum se știe că trebuie să te temi de ceea ce îți dorești pentru că la un moment dat chiar se va întâmpla, m-am trezit pe niște pietroaie, pe o ceață deasă, la startul PS1, înconjurat de ”daredevils” adolescentini, așa cum mi-ar fi plăcut și mie să fiu la vârsta aceea.
Probabil însă, fiind în chiar primul meu an la categoria 40-49, am decis să fiu un copycat Andy Brunner și să mă mențin proaspăt îndeletnicindu-mă cu disciplina enduristică. Ce a urmat a fost o experiență umilă, nu însă și umilitoare, pe care mi-am asumat-o și am anticipat-o, însă doar parțial, pentru că am tot auzit vorbindu-se în jurul meu că astea sunt cele mai provocatoare trasee de enduro din competițiile din România și în condițiile în care mai și ploua torențial, îți poți imagina mai departe…
L-am fel, l-am auzit și pe Dragoș spunând că în condițiile astea nu ai cum să nu ”îți dai level up” și că din toată ”lupta” cu bicicleta pe acest teren eminamente alunecos, ”pateu” am învățat că i se spune materiei negre și alunecoase care se găsea cam pe tot PS1, creierul reține chestii de control fin al bicicletei care te vor ajuta să te dai mai rapid și mai agresiv pe uscat.
Așa să fie! Cert este că am învățat ”the hard way” că pe noroi nu ai ce căuta la enduro cu pedale automate și cu pantofi de XC (mai ales cu crampoane de metal), pentru că pe cotele de nivel trebuie mult să punctezi în contrapantă, iar apoi recuplarea pedalei pentru a lua un viraj devine o luptă greu de câștigat. Nu spun că aș fi fost mult mai rapid cu niște pedale flat, dar cu siguranță m-aș fi simțit mult mai împăcat că am făcut tot ce am putut să fiu mai fluent. Și, ce e mai important la enduro, factorul ”fun„ ar fi fost mai mare!
Spre surprinderea mea, deși nu îmi mai aduc mare lucru aminte acum din ea, PS2 a avut aderență mult mai ok, la fel și PS3, care avea și unele pasaje care ar fi putut ține de un concurs de MTB ”normal”, păcat doar că fix pe astea nu făcusem recunoaștere, iar apoi pentru mine a început proba curajului, o ploaie rece și torențială, care m-a făcut să renunț la gândul de urca cu telescaunul, împingând din nou bicicleta la deal, pe o pârtie de ski.
Pneumonia din februarie și toată povestea asta cu Covid-ul nu mă binedispuneau de fel, iar marele push-bike care te urca la startul PS4 ar fi fost chiar distractiv dacă, echipamentul meu cvasi-improvizat, amestecând elemente de MTB, șosea, CX și chiar moto-enduro nu ar fi dat semne că începe să fie depășit de cantitatea de precipitatii.
Mai departe, am făcut cam 100 de genuflexiuni pentru a nu intra în frisoane și clănțăneli și în sfârșit am primit undă verde să iau startul, cu ochelarii aburiți și destul de jigărit, repetându-mi obsesiv să fiu atent și prudent pentru că îmi scăzuse nivelul de concentrare.
Am început ezitant, ba chiar, la un podeț construit de organizatori peste un șuvoi, care m-a prins cu o pedala decuplată, am ales să o decuplez și pe cealaltă pentru că nu eram în ”flow” și nu eram sigur că ceva nu va derapa și mă voi trezi căzând peste niște bolovani frumoși. Am trecut tiptil, puntea suspinelor, învins, ca un soldat care se predă, dar, pe măsură ce mă afundam în PS4 și ploaia nu mai contea, un fenomen nesperat a început să se facă simțit… sfântul grip sau sfânta aderență, căci șuvoaie de tot felul spălau cărarea, ceea ce mi-a permis să merg, după standardele proprii, tare și agresiv, așa cum venisem chitit să merg.
Organizatorii au reușit un adevărat carusel pe PS4, accesibil tuturor categoriilor de rideri, un montagne-rousse, cu podețe, switchbacks, cotă de nivel, un adevărat parc de distracții pentru orice MTBist(ă), pe care, minute în șir, m-am ”dezlănțuit”, desigur, atât cât mi-a permis priceperea. Și a fost bine. Dacă nu s-ar fi întâmplat ”minunea” de pe PS4, aș fi plecat acasă plouat și la figurat, dar așa,pot spune că am apucat să gust puțin din fiorii tipici enduristici și mă bucur.
Acum, despre sfaturi enduristice, situația în care mă aflu este următoarea: un rider care a ”îmbătrânit” practicând MTB clasic și care își dorește să încerce ceva nou și chiar să devină mai tehnic. Pentru aceasta, primul lucru la care am fost pregătit să renunț a fost orgoliul, așa cum a fost pe rockgarden, coborând cu capul plecat și pe lângă bicicletă, sau cum s-a întâmplat pe prima mea tură cu enduro-ul pe Ciocanu, atunci când am rămas ultimul din grupul meu și nici nu mi-am propus să mă țin de cei din față, pentru că știu de pe circuitele moto că este foarte periculos să cauți să ții trasele unui pilot mai experimentat, ci doar să înțeleg ce se întâmplă cu bicicleta.
Cumva, ești tentat să crezi că dacă te dai tare, asta înseamnă automat că te dai și bine, dar ca începător aflat la primele coborâri te expui la riscuri mari. Nu spun că cine e chiar talentat nu poate să nu o nimerească din prima, dar… merită riscul? Eu știu de exemplu ce înseamnă să ți se pună în mână o motocicletă de enduro de 300 cmc în doi timpi, cu care am început să mă dau așa cum văzusem că se dă lumea pe YouTube. O vreme a mers, dar experiența s-a încheiat relativ repede, la secția de ortopedie.
Radon-ul mi s-a părut mai greoi și mai dornic de o mână forte în manevrare, cam ca și cum ai trece de la un hatchback la un microbus, dar odata ce te-ai obișnuit cu unghiurile diferite, evident, observi că își face mult mai bine treaba pe trailuri. Am încercat apoi să fiu cât fluent, să îmi dau timp să simt și să înțeleg ce face bicicleta, să nu fiu în contra-timp cu ea, încrezător că viteza vine cu timpul, doar că mintea trebuie să își ia niște repere. Teoria mi s-a confirmat, reușind să îmi cresc viteza pe Ciocanu, dar e clar că Semenicul e altceva. Startul PS1 m-a făcut de exemplu să mă simt extrem de stângaci, și asta până să ajung în pădure, dar apoi am stat și am analizat și m-am întrebat de câte ori am mers eu pe o cărare cumva rotunjită, printre vegetație și presărată cu bolovani uzi? Niciodată, poate putin la Carpathian MTB Epic…
Chiar nu părea dificil și te îmbia la ”shredding” cărarea în teren aproape plat, dacă m-am exprimat corect, dar mi-am dat seama că nu aveam nicio informație implicită despre cum se comportă bicicleta în asemenea context și atunci, i-am ”dat„ ca în codul rutier, la limita evitării oricărui pericol… Concluzionând, știu că e un sfat de bun simț, dar merită să nu forțezi lucrurile, să ai răbdare să mărești treptat viteza și micul ”gremlin” care îți cere să intri mai repede în virajul ăsta, să lași mai mult frânele va apărea, dar e foarte important să te prindă în flow, iar acel flow să includă niște deprinderi și timp petrecut pe trailuri.
LE: căutând pe net după ”Semenic Enduro, am găsit un clip, de la editia 2019, desfășurată pe uscat, cu niste băieți cu mult mai multă experiența ca mine într-ale enduroului… pe cărarea de care vorbeam, unul dintre ei, după o plecare în forță, a culcat-o în primul viraj și a fost ”apostrofat” cu un sfat pertinent de altfel -nu frânezi pe iarbă. Eu aș completa, nu simți că bicicleta ”stă” sub tine așa cum vrei, că ai grip, o lași moale, până înțelegi ce se întâmplă cu ea, cum răspunde la inputul tău…
fotografii de Mihai Leu