Cursa Dunării Călărăşene: Ofensiva/Botezul Asfaltului

Tentaţia e mare să fac mişto şi să parodiez ştirile de la ora cinci, cu şoc şi groază, dar nu gust astfel de abordări. Tocmai de aceea am spus „pas” presei main-stream, preferând să scriu poveşti despre motociclete, biciclete, maşini şi oamenii care le mânuiesc. Cum ar fi fost să ţin un reportofon în mână şi să stresez lumea cu întrebări precum „cum v-aţi simţit, domnule concurent, în momentul în care aţi căzut în cap?”. Prefer să vă povestesc eu, direct cum m-am simţit şi să încercăm să tragem concluziile, deşi, experienţa mi-a demonstrat că moraliştii, de regulă, primesc lecţii moralizatoare la rândul lor. Apoi, „Cursa Dunării Călărăşene” este o cursă frumoasă, bine organizată, de o echipă care se vede că face asta din pasiune şi nu pentru a bifa doar o activitate în calendar şi îmi pare rău să o asociez cu astfel de incidente…

Ultimul act al Road Grand Tour, aşadar, ultima cursă de şosea din acest sezon… Planul era să dau totul, bla-bla-bla, să acumulez cât mai multe puncte, să mă pot lăuda vecinilor, că atunci când vine vorba despre ciclişti între 30 şi 39 de ani din România, ei bine, eu sunt al şaptelea sau al optulea, oricum sunt în primii zece şi precis la anu’ am să fiu şi mai bun. De vină o fi sistemul de învăţământ comunist pe care l-am prins, unde trebuia să fii tot timpul premiant, nici eu nu pot să îmi explic, banca de onoare (sau poate chiar oroare…) în care mă punea să stau tovarăşa învăţătoare pentru vreo compunere faină, cine ştie… Cert e că nu sunt singurul cu acest „ambiţ” sau cine ştie aşa se întâmplă când aduci împreună câţiva zeci de masculi care au preferat să vină la un concurs de biciclete, ah şi ce biciclete, ce jante profilate din carbon, ce cadre, ce pantofi, e limpede că suntem mult mai „cool” decât cei care stau acasă să dea cu aspiratorul sau să plivească grădina.

Bun! Acum că am conturat atmosfera… ambiţioasă ce domnea la start, să luăm aminte că această cursă s-a desfăşurat exclusiv pe plat, cu excepţia a câtorva mici „gâturi” sau „polonice” şi că în prima parte vântul a bătut din spate. Aşa se face că până în momentul căzăturii, media mea a fost de 43.3 km/h, cu o maximă de 59.5 km/h. S-a mers tare şi se putea merge chiar mai tare. Eram foarte atent, pentru că la această cursă s-a întâmplat anul trecut groaznica mea „curăţare” de pluton. Evident, au fost câteva atacuri în faţa plutonului, unde am observat că e mai bine să joc defensiv din două motive: lovitura de la stern de la Haiduci şi Domniţe s-a transferat undeva mai la lateral stânga, pe cutia toracică şi mă împiedica să respir la capacitate 100%, de altfel, nici nu puteam tuşi înaintea cursei, iar transmisia mea cu foaie mare de 50, făcea să cresc prea mult cadenţa, ceea ce efectiv mă obosea. Nu peste mult timp, am observat cum un ciclist purtând echipament alb, face o voltă de la dreapta spre stânga şi se plantează direct, dar direct în roata spate a unei motociclete sport-touring de mare capacitate, posibil Triumph, care staţiona în afara asfaltului. Era vorba despre un însoţitor al plutonului, care a scăpat şi mâna în gaz de la şoc şi după părerea mea, cei din jur, care oricum s-au prăbuşit ca nişte popice, au avut noroc pentru că motorul era probabil lăsat la liber şi nu în treapta întâi. Şocul ar fi făcut ca motociclistul să scape maneta de ambreiaj şi la cum a turat motorul, să „lanseze” motocicleta fără control!

Brrrr! Imediat după, Cristian Ciotic s-a desprins de pluton, Marian Marin luând-o după el. Aceasta este o mişcare căreia nu i-am dat şanse de izbândă, pentru că era încă devreme, iar plutonul încă era compact şi… îl aveam cu noi pe Andrei Nechita, întors din Turul Lacului Poyang, desfăşurat vreme de unsprezece zile în China! Nechita nu venise așa oricum, ci cu un loc trei obţinut în această competiţie. Nu ştiu dacă asta l-a obosit sau nu, totuşi un tur de unsprezece zile este… nici nu am vreun reper pentru aşa ceva aşa că mai bine tac, cert este că pentru scurt timp a început o joacă de-a „Nechita vs plutonul”, în care evident, nu peste mult timp nu am mai putut vedea scena desprinderii spre victorie a rutierului. Cert este că s-a întâmplat, iar cei aflaţi în evadare au avut doar de profitat, pentru că din pluton au tulit-o şi Marian Frunzeanu, Cosmin Bidilici şi Daniel Anghelache. Eu eram ocupat să ţin roata altor rutieri puternici, mă descurcam binişor îndrăznesc să cred şi am observat că „ se pune” de o morişcă, în care nu am ezitat să intru, după puterile mele. Problema a fost că un rutier puternic şi experimentat, chiar un model pentru mine a început să, hai să zicem „ia la rost” pe cei din jur, eu auzind ceva gen „dacă nu trageţi, atunci staţi în pluton”. Pentru că sunt destul de speriat de bombe în pluton şi evit şi cel mai mic conflict, încercând să îmi fac treaba, m-am gândit la ceva gen „da boss, bobinez cât pot de bine, dar compactu’ ăsta e la limită”, însă un alt rutier i-a dat replica, pomenind ceva de „înjurat”. „Nu am înjurat”, a spus primul, iar eu cred că am lăsat pedala uşor, uşor şi am căutat să ocolesc gâlceava, observând cu uimire că al doilea rider pune mâna pe primul, pe moment nu am înţeles de ce. Apoi, el a început să se lase în lateral stânga, eu căutând o cale de ieşire prin, desigur, lateral dreapta. Analizând incidentul, era o idee mai bună să intru în stânga, pentru că primul rutier a scăpat luând-o pe câmp, variantă pe care am testat-o şi eu la Seciu cu succes. Ciclocomputerul de pe bicicleta dotată cu cele două camere video care au înregistrat incidentul arăta 46 km/h în momentul începerii căzăturii care a dărâmat pe mulţi în pluton, norocul meu e că apucasem să mă dau un pic înapoi şi să frânez, pentru a remarca apoi că riderul din faţa mea se prăbuşeşte, iar eu mă îndrept vertiginos spre o bicicletă pusă de-a latul, cu ciclist cu tot şi implicit spre prima mea căzătură la şosea, un lucru de care mă temusem şi iată, nu a mai putut fi evitat. Posibil să fi încercat un bunny-hop peste „ansamblul” bicicletă-rider, dar asta e, am ratat intrarea în istorie cu o asemenea ispravă… Dar, dracul nu a fost atât de negru, încât am reuşit să mă duc cumva în lateral, să mă răsucesc şi din inerţie să mă dau peste cap, punând preţioasa cască POC pe asfalt, după care, pentru că urma să vină plutonul, m-am chircit şi m-am încordat (aici ar fi loc de un smiley,dar în continuare nu mă pot obişnui cu prezenţa emoticonului în textul literar…). În pluton, aşa cum se întâmplă de obicei, s-a mai format însă o căzătură, un rider a frânat foarte puternic faţa, reuşind un stoppie involuntar, care a mai dărâmat câţiva oameni. Foarte posibil, ca aidoma tinerilor piloţi din Moto1, nici nu am dat drumul la coarne, măcar atâta, am sărit pe bicicletă ca într-o tranziţie de duatlon cu gândul să-i prind pe cei din faţă, dar vai, lanţul era căzut, ghidonul strâmb şi aşa cum am constatat când am vrut să schimb vitezele pentru că imediat venea întoarcerea, bunătate de schimbător spate SRAM Red (!!!) nefuncţional. Nu-i nimic, schimb cu foile şi termin cursa asta şi în regim de single-speed mi-am spus, trag ca la contratimp la Timişoara, dar nu mai era atât de uşor. Pulsul era în zona anaerobă şi în picioare aveam o moliciune ce nu prevestea nimic bun… Îmi rămânea doar să încerc şi să nu uit că am ghidonul strâmb, în ultimul viraj!

Aici vine o parte interesantă, pentru că am mai prins alţi rideri şi împreună ne-am constituit într-un grup al răniţilor, fizic sau sufleteşte şi am purces împreună înapoi spre Călăraşi. Aici se cuvine menţionat efortul lui Traian Nuţă (Giant Team) care a tras 100% tot timpul, Andrei Vulpescu (HC Cycling) şi a doi rideri, unul purtând un tricou cu Constanţa Team, dar şi a lui Dragos Cojocaru, împreună cu care am încercat să o tulim, dar „forţa gravitaţională” a grupului era prea mare, iar noi niţel şifonaţi… De remarcat că atunci când am ajuns spre Călăraşi l-am prins din urmă pe Marius Nechiforescu (CS Euxin Constanţa), câştigătorul categoriei 50-59, care a relansat practic grupul. De remarcat şi faptul că acest grup să tot mărise, la intrarea în oraş apărând feţe noi, pe care nu le văzusem niciodată la trenă! „Coteţarii”, „coşniţarii” – de unde naiba mai vine şi termenul ăsta, cert e că circulă prin pluton… Bun, întrebarea este: ce era să fac, să le spun să lase pedala mai moale şi să rămână în urmă? Asta m-a motivat să nu cumva să pierd aiurea poziţii, după ce stătusem mult la trenă cu oamenii menţionaţi, în speranţa deşartă că ne apropiem de un grup din faţă, care nu se mai vedea, la fel ca anul trecut… Oricum, sunt la a treia participare la Călăraşi şi am să vă spun un mic secret. Dacă vii la sprint de grup, nu aştepta sub nici o formă să treci de ultimul viraj, lansează-te, stai în faţă, înaintea virajului penultim, de dreapta, ia-l ca lumea, după care lasă resurse să mai poţi trage până la intrarea în virajul de stânga, ultimul, ia-l şi pe ăsta „tare”, iar apoi full gas! Dacă te desprinzi aici, foarte puţin probabil, în eventualitatea în care nu îi ai pe Adrian Moroiu sau Cosmin Bidilici după tine să mai fii prins din urmă! Aşa a făcut Dragoş Cojocaru, iar eu am venit la o secundă de el, cu menţiunea că deşi îmi notasem undeva că am ghidonul strâmb pe dreapta, evident, am uitat, ceea ce a făcut ca aproape să nu mai iau virajul de stânga, corectând, aproape intrat într-un şir de maşini parcate.

Aceasta a fost pentru mine Ofensiva Asfaltului, am mai acumulat cu greu, două puncte, care mă pun de abia pe locul 9 în clasamentul general după calculele mele, total neimpresionant pentru vecini, iar povestea asta este ceva între declaraţie la secţia de poliţie şi investigaţie de accident aerian, iar stop cadrele din film au ceva din atmosfera unui atentat terorist. După cursă, am aflat, ironic, că mâna care a strâns cealaltă mână, era pornită într-un gest de prietenie! Fie atunci să rămânem prieteni şi în 2017, să ţinem trasele, să avem grijă de ceilalţi în pluton, să ne avântăm cât ne ţin puterile şi mai departe poţi completa chiar tu…