Cupa Max Ausnit 2017: m-am „băieţit” la Circuit, dar m-a domesticit nevasta la Fond

Într-adevăr, cei 1.000 de kilometri parcurşi până la Lugoj în regim dus-întors au meritat efortul, Cupa Max Ausnit rămâne unul dintre reperele ciclismului românesc de şosea. În weekend-ul proaspăt încheiat s-a desfăşurat ediţia cu numărul şase şi sunt convins că am prins punctul maxim al acestei curse, desigur rămâne de văzut ce se va întâmpla anul viitor. 60 de participanţi la clasa Elite, veniţi din Ungaria, Bulgaria, Urcraina, Republica Moldova, Italia, Spania, Argentina, peste 200 de amatori şi, în premieră, o probă de circuit care trecea prin centrul Lugojului. Acesta a creat ceva emoţii în rândul participanţilor, având pasaje destul de strâmte, dar, se pare că participanţii s-au mobilizat exemplar, s-au gândit la adversarii/colegii de pedalat, pietonii kamikaze au fost ţinuţi sub control de arbitrii şi poliţai, iar căzăturile urâte au lipsit din fericire în totalitate.


Autorul acestor rânduri, la criteriu. Nu, nu este un concurs de făcut feţe… Deşi evit englezismele, de data asta “Marc hanging on for dear life” mi se pare potrivită. Foto: LiveTimisoara.ro

Dacă vă întrebaţi de unde vine denumirea cursei, ei bine, Max Auşnit a fost un foarte puternic industriaş român, unul dintre cei mai importanţi din perioada interbelică, urmaşii săi organizând această cursă în memoria sa. Merită menţionat că participarea este gratuită, iar fondul de premiere unul consistent, hai să punem punctul pe „i”, să nu ne sfiim să vorbim despre bani în ciclism, 300 de euro premiul întâi la fiecare categorie de amatori (!), asta la concursul de fond, eu nu am mai văzut aşa ceva în şapte ani de concursuri. De aceea, probabil tot după aceşti şapte ani, am fost lovit brusc şi temporar de simţul raţiunii ciclistice, alegând ca la proba de fond să îi fiu domestic soţiei, calculând că ea are şanse mult mai consistente la podium. Totuşi, la proba de circuit sau criteriu cum i se mai spune, am putut să îmi fac de cap băieţeşte, retrâind pentru prima data anul acesta emoţiile virajelor luate ca pe un circuit de motociclism şi exaltarea dată de efortul de a ţine media orară la peste 40 km/h. Sunt destule „hachiţe” de stăpânit în abordarea unui circuit, de la poziţionarea faţă de ceilalţi cicilişti, care îţi sunt şi rivali dar şi colegi deopotrivă, la abordarea virajelor şi păstrarea inerţiei, care poate face o serioasă diferenţă la capitolul economisire a resurselor în vederea turului final. Fără a avea prea mari aşteptări, am fost mulţumit să mă ţin, nu fără ceva eforturi, în grupul în care se desfăşura acţiunea cea mai intensă, încheind cursa amatorilor pe locul 12 la general. Pe cea mai înaltă treaptă a podiumului a urcat la amatori Marian Frunzeanu, iar la elite, Velazquez Hugo (Tuşand Drag Cycling Team).


Aşa arată victoria pe Podul de Fier, în proba de circuit. Foto: LiveTimisioara.ro

La feminin, ucraineanca Kononenko Valeriya a impresionat, ea câştigând categoria Elite,în timp ce la amatoare s-a impus Mureşan Manuela. Theodor Matican nu a lipsit de la această cursă, el încheind circuitul pe primul loc la categoria riderilor cu dizabilităţi, performanţă pe care a repetat-o şi a doua zi la fond, pe un traseu special.


Plutonul fruntaş în proba de fond: rapid şi eficient. Absolut impresionant. Foto: LiveTimisioara.ro

Iar traseul de fond a fost unul de poveste fiind pe drept cuvânt comparat cu o clasică belgiană, datorită terenului variat: de la porţiuni impecabil asfaltate, şosele înguste, ce păreau pur şi simplu pierdute în peisaj, sate pitoreşti cu spectatori frenetici, la o porţiune de macadam, o coborâre cu asfalt decopertat dar periat şi măturat în prealabil, toate pe fondul unui parcurs valonat, de 117 km cu câteva urcări mai constante şi mai multe “gâturi” destul de brutale. Finişul în căţărare a fost cireaşa de pe tort, tot un rider de la Tuşnad Drag Cycling Team fiind primul care l-a trecut, Ramos Ruben, după doar două ore şi cincizeci şi două de minute. În ce mă priveşte pot să spun că experienţa rulării în “pântecele” unui pluton de 300 de ciclişti este absolut impresionantă, cu câteva momente de panică absolută din pricina căzăturilor sau a “aproape căzăturilor” şi că să fii domestic nu este un lucru atât de tentant pe cât mi-l imaginam, pentru că ai atenţia mereu concentrată pe altcineva, ai de dus trena grupurilor pentru a-ţi proteja riderul atunci când consideri că aţi prins un grup bun şi desigur povestea cu… apa. E drept că nu am avut de luat bidoane de la vreo maşină, dar cu şase puncte de alimentare pe traseu, impecabil gestionat de organizatori, am avut ceva de lucru, fără a pune la socoteală desfacerea cutiilor de Cola. Merită menţionat că am văzut ce înseamnă să faci ciclism de şosea la feminin şi nu e tocmai uşor, practic evoluezi într-o zonă heterogenă a plutonului care combină rideri ambiţioşi cu rideri veniţi pur şi simplu la distracţie sau la turism, unde riscul de căzături e destul de mare şi poţi să dai fie de masculi “pompaţi” ce nu ezită să îţi ofere trena fie de grupuri în care acest cuvânt e pur şi simplu inexistent şi nu vreau să mă gândesc la cât are de muncă o fată care rămâne singură într-o etapă de peste 100 de kilometri. Din fericire, mica echipă Radu-Sandu a funcţionat destul de bine, cu excepţia a unei izbucniri vocale din partea mea, pe porţiunea de Strade Bianche, unde probabil mă bătuse soarele în cap, pe fondul hidratării insuficiente. A fost şi o şedinţă tehnică la sfârşit, cu câteva concluzii interesante şi bine e că această şedinţă s-a desfăşurat înainte de festivitatea de premire, unde Roxana s-a clasat pe trei la Feminin Open. Marea mea “nemulţumire” vis a vis de Cupa Max Ausnit este că nu s-a “băgat” şi o probă de contratimp, atât îi mai lipseste acestei curse pentru a deveni un mic tur! Cine ştie, poate o vedem anul viitor!

Comments are closed.