XC Gârboavele Race Report: dragoste şi toxine arse

 

  • Acesta este un echipament sportiv. Să ştiţi că nu am obiceiul de a mă travesti.
  • Vai de mine, dar eu nu v-am bănuit de nimic, o secundă!

 

Dialogul este real şi a avut loc în toaleta unei benzinării OMV, undeva pe traseul Bucureşti – Galaţi. Ca prim sfat, atunci când călătoreşti e bine să porţi şosete de compresie, pentru că vei ajunge la destinaţie cu picioarele mai odihnite. Pe lângă faptul că arată „cool” şi astfel avem şi noi şansa să ne simţim oleacă mai profesionişti… Atât doar, că din cauza valului de frig, am luat şosetele pe sub pantalonii lungi şi după nişte ceasuri scurse, una dintre şosetele Orca s-a încreţit cumva şi a început să mă apese năprasnic pe inserţiile ischiogambierilor. Scop în care, la toaletă, am început să îmi aranjez sârguincios colantul cel negru şi fin, dar uşa s-a deschis brusc şi un domn m-a surprins în plină acţiune, ce pot să mai spun, cred că mai lipsea doar o portjartieră şi o ploscă plată din metal, ca în filmele despre damele de consumaţie ce activau prin vremea prohibiţiei.

Apoi, am ajuns la Galaţi, iar aici ne-am cazat într-una din cele mai ciudate pensiuni vreodată vizitate de mine. Adică era cald, frumos şi curat, dar camera abunda în gadgeturi, nefuncţionale de altfel, mai ceva decât casele rebelilor din Star Wars. Adică, intrarea în baie era mărginită de o mare consolă, cu VCR, Sattelite, Channel Up, Channel Down, etc, colacul de la WC avea două reglaje, cu pressure up, pressure down, temp up, temp down – nefuncţionale, oglinda avea radio cu butoane, duşul îţi făcea masaj dar vai, nu avea presiune, pe pat exista o perna cu masaj, un aparat de ionizat aerul trona într-un colţ, caloriferul avea un meniu destul de complicat, ceasul cu radio avea şi un soi de proiector de perete, iar pe tavan se afla un soi de pară de duş cu leduri şi nişte chestii fosforescente, noroc că nu plec în călătorie fără ochelari din aceia de dormit şi dopuri de urechi. Ah şi dispenserul de săpun de la baie era digital şi el, dar bateriile erau uzate, aşa că a trebuit să drămuiesc pliculeţele cu gel de duş.  Învins de atâta tehnologie şi regretând faptul că sunt probabil talibani care au telefoane mai performante decât al meu, care nici nu poate face poze, am adormit buştean, renunţând să mă văd finalul de etapă din Turul Bascilor.

M-a trezit ploaia torenţială şi un vânt care ameninţa să ia pe sus pensiunea. Totuşi, la jumătatea de tură de recunoaştere pe care am apucat să o fac vineri seara, după o zi ploioasă, solul era neobişnuit de tare, ceea ce mă scutea de plăcerea montatului cauciucurilor de noroi… La jumătatea de recunoaştere rămasă restantă înainte de cursă, era să rămân blocat prin noroiul lipicios de pe urcarea scurtă şi abruptă la care am înţeles de pe Strava că i se spune Golgota, dar deja era prea târziu pentru vreo schimbare de anvelope. Oricum, la cum s-au desfăşurat lucrurile ulterior, nu a fost nevoie de cauciucuri de noroi, „Golgota” devenind accesibilă pe bicicletă încă din tura doi. De notat că la capătul acestei „Golgote”, era o doamnă care încuraja concurenţii vorbindu-le despre dragoste şi toxine arse. În fine ca „race report” tradiţional, nici nu ştiu ce naiba să mai scriu, am mai spus-o şi în 2013, mie îmi place mult traseul din Pădurea Gârboavele – btw, se pare că între timp Pibuni s-a închis, şi ai văzut şi din introducere, încerc să evit aceleaşi momente trase la indigo şi reciclate, din timpul cursei. Aşa că, ce aş putea să spun?

Am fost convins mare parte din cursă că sunt pe trei la categorie, era limpede că eram pe patru la general şi tot îl vedeam pe „Gologota” pe puternicul Răzvan Preda că se apropie, după care reuşeam să mă fac pierdut pe cărările pădurii. M-am convins cu ocazia asta că sufăr de un soi de sindrom… Halep, da, staţi liniştiţi nu am înnebunit complet să mă compar cu tenismena, dar, dacă cursa a trecut de jumătate şi cineva se apropie din spate, gata, m-am deconcentrat, mă poate mânca, aşadar, luaţi şi profitaţi de secretul dezvăluit J. Sau, poate e o capcană, concurentule care vrei să te lauzi că l-ai bătut pe Marc Sandu cu al său VOMAX rizibil! Pentru că după calculele mele, Răzvan se apropia metodic, am început să mă resemnez că voi pierde măreţul podium, aşa că am declanşat o campanie de capitulare cât mai furibundă, ceea ce m-a făcut de altfel să mă reconving că în cazul meu chestiile astea psihologice chiar nu funcţionează. Apoi, mai era şi doamna de pe Golgota care spunea ceva de aerul curat de primăvară, fix când m-a depăşit Răzvan, dar, na, am această slăbiciune inexplicabilă care mă face să vin la curse şi după probabil cea mai bogată colecţie de locuri patru din istoria clasei amatori, 30 – 39, o categorie extrem de importantă pentru ciclismul românesc şi pentru sport în general. Aşadar, am început să fixez cu privirea roata spate a riderului HPM şi mi-am impus să nu o las să scape. Chestiile astea sunt foarte interesante, merită încercate! Exact aşa mă simţeam atunci când luam decizia de a trece de la a patra bere la cea de-a cincea bere acum nişte ani şi parcă întreg Universul se rezuma la această simplă acţiune. În fine, aşa hipnotizat, pentru că ajunsesem într-un câmp în care bătea un puternic vânt de faţă, am reuşit să mă odihnesc şi m-am gândit că dacă aş fi fost mişel, puteam rămâne acolo în mod strategic, să obosească „colegu” din faţă, dar am trecut la trenă a doua parte a câmpului.

Am reuşit chiar să vin şi cu un plan. Să încerc să stau agăţat de Răzvan pe urcări şi să atac pe ultima porţiune, pe care mă simţeam, cel puţin, nu ştiu dacă chiar şi eram, rapid. Sincer, nu mă aşteptam să rămân cu el până la sfârşitul turei cu numărul cinci, iar aici s-a declanşat unul dintre cele mai faine finaluri de cursă prin care am trecut. Un tip, probabil Eugen Pal, tot de la HPM, a început să îl încurajeze frenetic pe Răzvan, răcnind cât putea la el să sprinteze şi alergând după noi, ceea ce, într-adevăr, atunci mi-am dat seama, chiar are un efect şi poate demobiliza „adeversarul”, adică eu în acest caz, care mă sperii şi de umbra mea. Sincer, mi-a venit să urlu şi eu înapoi la Eugen, să tacă din gură. J De nervi, cred, aproape că am sprintat, dar după ce am dat o singură tură de pedale, am simţit cum mă lasă puterile şi am rămas în roata lui Răzvan, consolându-mă că de fapt nu am trasă. Foarte intens! Ca şi la Asaltul Insulei, pe înlănţuirea de viraje mi-am dat seama că nu mai am pe unde depăşi, iar finişul, ah, uitucul de mine, era imediat la ieşirea din pădure. Oricum, după finiş, ne-am felicitat ca Rocky şi tipul ală cu care se bătea el, Apollo: m-ai omorât, mulţumesc, da, da şi tu pe mine, a fost bine! J

 

PS – de fapt, nu există o formulă chimică a toxinelor.

Comments are closed.