Am prins toate tipurile de vreme, de la soare arzator pana la ploaie si ceata, urcari, coborari abrupte, radacini, pietre, zone in care credeam ca am ajuns la limita si zone atat de misto incat bateriile se reincarcau automat. Am avut “Colegi de chin” cu care m-as mai chinui de inca 10 ori pe atat si un coach in adevaratul sens al cuvantului care a stiut sa se adapteze la stilul fiecaruia intr-un timp record.

La ce ma asteptam? La un weekend de strabatut paduri cu dificultate undeva spre medie, explicatii pentru chestii de baza stil pozitie in sa, reglat tzoacla, hai si doua-trei urcari/coborari mai grele pentru invatat cum sta treaba cu schimbarile de pinioane/foi… si m-am ales cu a-mi cunoaste bicla de 10 ori mai mult ca inainte, de a intelege ce/cum/cand/de ce functioneaza cum functioneaza, am scapat de o frica majora de coborari abrupte care s-au transformat intr-o placere incredibila (ca de, acum stim sa o controlam).

O gramada de lucruri noi invatate acolo, de o dificultate care ma facea sa cred ca trebuie sa imi programez o noua iesire la munte pentru a le putea exersa pana iese ceea ce trebuie.Si desi nu am reusit sa recapitulez toate cele invatate pe acelasi tip de traseu, s-au dovedit a fi incredibil de folositoare in frumosul Bucuresti pe care il cutreier zi de zi, castigand 10 min la un traseu de 4 km pe care il faceam zilnic, in conditiile in care m-am lalait cat de mult am putut din cauza caldurii, lucru pe care l-am realizat abia la destinatie.

Lasand toate datele tehnice la o parte, e o experienta pe care in mod sigur o sa o repet, din cel mai simplu motiv posibil…it felt damn good 😀

Francisca II