Sky Run 2016: portretul reporterului sportiv ca scriitor de cursa… scurtă

foto – Radu Cristi

“Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga” este o surprinzătoare carte a lui Haruki Murakami, in  care autorul romanelor “Pădurea Norvegiană”, “Cronica Pasarii Arc”, “În căutarea oii fantastice” – acestea ar fi primele care îmi vin acum în minte, îşi dezvăluie o latură surprinzătoare şi mai puţin cunoscută, aceea de alergător de maratoane şi chiar ultra-maratoane. A fost oarecum surprinzător să descopăr cum unul dintre foştii mei scriitori preferaţi era în stare să alerge un maraton în aproximativ trei ore şi jumătate şi m-am gândit că “Marc, te bate Murakami de te usucă”, după ce, în decembrie am tras de mine la modul dramatic să termin primul meu semi-maraton, Băneasa Trail Run, cu patru minute mai puţin de două ore.

Cartea lui Murakami este simplă. Dacă bine îmi aduc aminte, japonezul s-a apucat de alergat prin anii 80, intuind că o carieră de scriitor poate presupune destul de multă dezordine, iar asta era exact ceea ce el nu-şi dorea. Deşi romanele sale sunt urbane şi supra-realiste, Murakami este departe de scriitorul care îşi aşterne rândurile la ore imposibile din noapte învăluit în nori de fum de Luck Strike. Îndrăznesc să îl numesc mai degrabă un meşteşugar, sau mai degrabă un truditor, un miner, un… ciclist? Poate că sună ca nesimţire ceea ce spun, dar tot la un artizan elveţian care asamblează un orologiu mă gândesc după  ce am citit autoportretul său, căci Murakami himself spune că a scrie un roman este o îndeletnicire istovitoare din punct de vedere fizic şi că simţea cumva nevoia să transfere tensiunea în plan carnal, să decanteze în efort muscular, în bătăi ale inimii şi spasme ale diafragmei o astfel de întreprindere, care mie, in zilele noastre post-postmoderne îmi pare din ce în ce mai neverosimilă. Un roman? De unde şi până unde? Apoi, maestrul japonez se dovedeşte, în ciuda personajelor pe care le creează, personaje care pur şi simplu par sa graviteze în alte realităţi decât cea pământeană, extraordinar de raţional: el ştie că pentru a putea profesa cât mai mult timp, are nevoie de un sport precum alergarea de mare distanţă. Ba chiar, în perioade în care ne mărturiseşte el că suferă de runner’s blues, îşi perfecţionează înotul, îşi cumpără o bicicletă şi trece la… triatlon!

Dar, ce m-o fi apucat oare, să încerc acest stângace prezentare a lui Murakami în locul obişnuitului race report – o fi şi ăsta un gen literar care prinde contur, de la Sky Run? Poate îmi puteţi răspunde voi la întrebarea asta. Practic, Murakami se apucă de alergare, îşi îmbunătăţeşte timpii, aleargă chiar între Atena şi Maraton, în sens invers e drept, aleargă la o competiţie de 100 kilometri dacă bine îmi aduc aminte, nota bene, aleargă, nu merge, după cum de fiecare dată ţine să pună punctul pe i, pendulează între Japonia şi America, alergă, se întâlneşte într-o anumită epocă cu doi sportivi japonezi dimineţile în parc, care se antrenau cu şanse bune la o medalie olimpică şi pe care la un moment nu-i mai vede şi află doar că au murit amândoi într-un accident de maşină…aleargă, aleargă, cade cu cursiera care i se pare dificil de manevrat, dar nu renunţă, timpii încep să-i scadă, dar continuă să alerge şi niciodată să meargă, oricât de greu i-ar fi, Murakami insistă mereu asupra alergatului. Spre sfârşitul cărţii maestrul îşi pune nişte întrebări, dar, vai, am uitat, întrebările şi am uitat răspunsurile. Era parcă ceva legat de rostul alergărilor sale, că doar nu o fi vreun performer… Vă invit să găsiţi răspunsul în cartea lui Murakami…

În ce mă priveşte, lucrul cu care sunt împăcat după Sky Run este că la etajul 33 am putut să accelerez şi să trec poarta de finiş alergând. Despre restul ţi-as putea povesti la o bere, dar te rog, nu mă tenta cu un Lucky Strike.

Comments are closed.