Road Grand Tour, race report: am urcat în Infernul Muntelui

La naiba, nu degeaba Alex Ciocan a folosit cuvântul „infern” atunci când a botezat această cursă, aşa că, să vedem pentru început care este geografia sa. Şapte kilometri, distribuiţi aproximativ egal, jumătate pe urcare, jumătate pe coborâre, un soare care te loveşte eliadean în cap ca o sabie, pe cea mai abruptă parte a urcării şi meandre de asfalt pe coborâre. Pe fiecare tur se acumulează 230 de metri de diferenţă de nivel, cei mai puternici dovedesc nouă tururi, dar nici opt sau şapte tururi nu e rău. Sau, ţinând cont de ce voi scrie în continuare, nici un singur tur nu e rău!

deschidereConform Strava, mare maestru al segmentului „Căţărare Infernul Muntelui”, categoria 3, 3.6 km cu o inclinatie medie de 6% este Crista Daniel, cu 8 minute şi patruzeci şi şase de secunde, zece – unsprezece minute fiind dezirabile pentru un amator cu pretenţii. Pe coborârea – uşor modificată anul acesta, tot conform Strava, Samuel Medrea a fost cel mai rapid, el reusind o medie de 53.6 km/h, şi ca observaţie proprie, dacă te ţine, pe coborârea asta, poţi trece de 80 km/h, dar trebuie să negociezi ca lumea intrarea pe virajele de la Peleş. De remarcat este viteza medie a Beatei Piringer, de 48.2 km/h şi, dacă îmi permiteţi, a logodnicei mele, Radu Roxana, pe locul 2 cu 46.9 km/h, din păcate ea lăsând tribut muntelui o claviculă frântă, tocmai în ultima tură, ceea ce nu a împiedicat-o însă să ajungă la finiş. În ce mă priveşte, am venit în spatele fetelor pe acest segment, dar ultimele experienţe de la curse m-au învăţat să privesc cu scepticism comparaţiile şi chiar să îmi displacă să mai fac comparaţii. Am început cursele de ciclism de amatori comparându-mă cu alţii şi judecându-mi performanţele după ale altora. Un lucru bun este însă faptul că nu i-am privit (decât cu puţină) invidie pe alţii mai buni, încercând să devin şi eu mai bun. Dar, îmi alesesem, din necunoştinţă de cauză sistemul de referinţă greşit – de exemplu, poţi avea surpriza ca „adversarul” să îşi găsească un alt hobby, şi am învăţat cu timpul că a fi mai bun nu înseamnă a-l „bate” pe X-ulescu. Dacă acum aş spune în glumă, Marcule, cobori ca o fată, asta înseamnă cumva că fetele nu sunt suficient de bune, dacă aş spune că după amiază de duminică a fost pentru mine una neagra pentru că m-am clasat al şaisprezecelea în categorie la proba de contratimp individual pe urcare, înseamnă cumva că al şaptesprezecelea sau ultimul din clasament e mai… „neajutorat” cumva? Sub nici o formă! În sfârşit, în acest moment, ciclismul a devenit o chestiune legată de greutate, putere, waţi şi VO2MAX. Atât şi nimic mai mult. Asta, dacă ai recuperarea, alimentaţia şi suplimentarea potrivită.

Să ne reîntoarcem la cursă. De ce nu am forţat pe coborâre? Pentru că în urmă cu nişte ani, am fost cules de un echipaj SMURD şi mi-a luat cam doi ani să îmi revin complet şi pentru că roţile astea subţiri ale cursierelor, mie nu îmi inspiră încredere. Am căzut doar de ori cu cursiera, odată hilar şi fără urmări, a doua oară recent, la încălzirea înaintea probei de circuit din Turul Dobrogrei, după ce schimbasem cauciucul spate şi ca să vedeţi de fapt ce băiat bun sunt, nu o să dau marca sa ci doar a celui faţă, care din moment ce nu m-a aruncat într-un lowside indică faptul că nu a fost greşeală de pilotaj: Schwalbe Ultremo. Nu am forţat pentru că sezonul acesta nu am făcut deloc coborâri pe cursieră pe astfel de viraje şi am preferat să frânez, să lărgesc trase sau să mă las depăşit fără încrâncenare. Totuşi, momentul de maximă plăcere, vai unul dintre puţinele, din acest weekend care s-a încheiat cu un singur punct acumulat în clasamentul general al Road Grand Tour s-a consumat în ultimul tur de pistă, pentru că la ce era acolo, putem folosi acest termen, atunci când Marian Frunzeanu mi-a dat turul şi cred că pura curiozitate jurnalistică m-a motivat să îmi pun piealea la bătaie şi să încerc să mă ţin după el, câtă vreme momentul se consumase tocmai la finele urcării. Ei bine, pe uşoara coborâre care ducea spre primul viraj foarte strâns am observat că viteza mea în condiţii de foaie mare-pinion mic crescuse brusc de la patruzeci şi ceva la cinzeci pe oră şi că au urmat pe serpentine nişte linii care mi-au amintit de incursiunile mele pe circuitele de motociclism viteză şi de deprinderi uitate se pare. „Uite, aşa se face”, am mai putut doar exclama cu satisfacţie în forul meu interior.

A propos, forul meu interior a fost pus la grea încercare. Etapele Road Grand Tour s-au transformat, în doar trei ani, dintr-o petrecere din aceea de după amiază, cum se fac în şcoala generală, într-un party hardcore, din care îţi revii după trei zile. Mi-am dorit să mă joc de-a ciclismul şi m-am visat, oarecum întemeiat după clasarea – mă rog nicăeiri recunoscută oficial, pe locul doi în categoria de vârstă 30-39, să fiu cel mai „ocoş” în anul de graţie 2016, dar m-am trezit cot la cot cu campioni naţionali, câştigători de Turul României şi cu alţi foşti sportivi de performanţă, cu toţii reactivaţi şi un contingent de „best of” de la categoria 20-29 veniţi cu arme şi bagaje în sânul a celei ceea ce pare să fie cea mai disputată categorie. Mi-am dorit ciclism, am primit ciclism pe pâine! Şi să nu care cumva să înţelegeţi că mă plâng, mi-am promis de când m-am apucat de curse să nu fac asta, pot spune doar că sunt încântat să joc în această horă şi că am să joc până la capăt!

Revenind la cursă, am încercat să stau cât mai mult cu primul grup, să mă plasez cât mai în faţă, nu de alta, dar să am de unde să mă scurg, ceea ce s-a întâmplat relativ repede. De data asta nu pot spune că am fost obosit, că nu mi-a urcat pulsul, din contră, consider că am fost anaerob, nu chiar minute bune, pentru că din ce am citit, patru minute indică un nivel excepţional de pregătire, dar am sărit bine de pragul meu. Ei şi aici este diferenţa, cu siguranţă cei din faţă au cuplat mai puţin modul anaerob ca mine. Astea fiind zise, a urmat o coborâre conservatoare, şi, interesant de remarcat, de abia pe a doua urcare am fost prins de Mădălin Gaiţă de la Cycling Team Timişoara şi de Samuel Medrea (Bichiru Cycling). Medrea a făcut o cursă extrem de interesantă, probabil a avut o strategie gândită dinainte, pentru că deşi a pornit mai diesel, el a tot recuperat, terminând cursa pe locul 13 la general şi patru în categoria de vârstă sau mă rog, locul întâi, după redistribuire!

Se cuvine să-i mulţumesc bunului meu amic Ştefan Scarlat, care a fost „acolo” pe urcare, alături de un prieten, pentru a da apa cicliştilor şi a-i stropi (la cerere sau nu) tot cu o apă rece. Pentru mine apa rece ca gheaţa turnată direct pe ceafă s-a dovedit a fi un adevărat electroşoc, ceea ce a condus, tura următoare, la un mic dialog hilar:

  • Îţi torn un pic de apă, Marc!
  • Nuuuu, nuuu, lasă aşa, răspund eu învârtind cu greu cel mai mare pinion…
  • Hai numai un pic, trebuie…
  • Nuuuuu şi japs, Ştefan îmi toarnă nişte apă de îmi sar ochii din orbite şi se opreşte respiraţia…. Încep să mă vait.
  • Hai că a fost doar un strop, drum bun! Tura viitoare carboloading, anunţă Ştefan cu tonul unui chirurg.
apa...

Apăăăăăă…!

Cert este că nu am mai văzut carboloading, deşi m-am gândit toată tura doar la asta. Din păcate, imediat după finiş, în timp ce încercam să-mi deblochez erectorul spinal stâng care face figuri câteodată, am primit un telefon de la Roxana, care mă anunţa să mă prezint la ambulanţa de la linia de start/finiş. A urmat apoi un drum foarte stresant până la Azuga, o vizită de lucru la Spitalul de Traumatologie, întoarcerea în Bucureşti şi revenirea mea solitară la Sinaia pentru proba de contratimp. Aici am învăţat din nou, poate îmi intră în cap, că nu există miracole. Cel puţin nu şi la 80 de kilograme, câte „măsuram” duminică dimineaţa. Oricât de mult mi-ar plăcea căţărările şi oricât de mult mi-am dorit să obin un rezultat bun pentru Roxana, cel puţin în acest moment nu am datele fizice pentru aşa ceva. Pentru a fi competitiv, ar fi trebuit să îmi scad timpul cu mai bine de două minute pe cei zece kilometri de urcare din Sinaia până la Cota 1400, la prima vedere nu pare mult, dar vă asigur că e. Nu am plecat însă cu mâna goală de la Sinaia, pentru că nu am mai experimentat niciodată ceea ce am trăit în primii doi kilometri ai probei, de care sunt foarte mulţumit cum i-am parcurs şi cred ca altul ar fi fost rezultatul dacă reuşeam să înmulţesc de cinci ori efortul. Devenisem efectiv respiraţie, doar respiraţie şi viteză şi senzaţia pe care am avut-o urcând serpentinele de la Peleş este identică cu ceea ce simţeam pe circuitul AMCKart cu supermoto-ul. Păcat că visul nu a ţinut mai mult, dar… bine ca s-a întâmplat.

RR

Roxana reușește să treacă linia de finish cu clavicula fracturată.

În continuare, pentru mine şi Roxana urmează o perioadă de pauză, da, ştim, tocmai în luna cu Trofeul Muscelului, cu Maratonul Celik Dele, XCO Sinaia şi Sfântul Geiger, dar m-am resemnat, până nu elimin toxoplasma şi nu închei un complicat tratament cu antibiotice nu mai are sens să simt fiorul competiţiei. Dar, pentru că Road Grand Tour a fost încă din iarnă obiectivul meu pentru acest sezon, am să particip la Ploieşti, Memorialul Constantin Vagneti, chit că misiunea se anunţă foarte dificilă.

Comments are closed.