Rioja Bike Race, ziua I: Pe urmele lui Jose Antonio Hermida

Rioja Bike Race, ziua I: Pe urmele lui Jose Antonio Hermida

“Vrei sa participi in mai la o cursa de MTB de trei zile, in Spania?”, asta a fost intrebarea cu care a inceput aventura mea, venita din partea omuletului cu ochelari de soare si cap mare si verde, a.k.a. FreeRider. Desigur, raspunsul meu a fost dat prea repede, in cam 1.5 secunde, si a fost unul afirmativ, chiar daca a fost trantit de latura emotionala si nu judecat de cea rationala. Pentru ca abia mai apoi am inceput sa imi fac calculele… Daca ploua, daca se strica ceva la bicicleta, cum o transport pana in nordul Spaniei, cum ajung in orasul Logrono, pe malurile Ebrului, cum ma descurc sa imi repun bicicleta la punct imediat dupa Prima Evadare, unde, ce si cum mananc, o sa am suficienti bani pentru aceasta “extravaganta” si multe altele care mi-au crescut nivelul de adrenalina, inca dinainte de a ma alinia la start.

Plecat-am miercuri din Bucuresti, pe o ploaie torentiala, rezolvandu-mi de dimineata ultimele sarcini profesionale pentru a ma cufunda apoi in munca de demontare a bicicletei si invelire a componentelor intr-un cocon protector format din plastic cu bule si pungi cu cate un rand de echipament si haine civile pentru cele trei zile. Stiti cum e: prima zi, echipamentul misto si nou de anul asta, randul doi, echipamentul uzat de anul trecut, randul trei… ce am mai gasit prin casa… Stiam ca daca ajungi nemancat in aeroport, greseala e mare atat din punct de vedere financiar cat si din punct de vedere al calitatii mancarii, asa ca am mancat pranzul – paste, chiar pe taxi. La check-in treaba a mers ca pe roate, bagajul meu fiind compus exclusiv dintr-o geanta de bicicleta SciCon si cantarind 28 de kilograme. Am rasuflat usurat ca nu am depasit limita de 31 de kilograme setata de WizzAir si desi pe hartie nu e asa mult, geanta a fost extrem de dificil de carat, neavand roti.A trebuit sa o port pe unul din umeri, ceea ce ma facea sa arat ca un hamal de pe cheiul Dunarii din secolul XIX. Atata bai insa sa fie! Nu ratez ocazia sa mentionez ca pe avion m-am simtit ca pe o cursa de autobus judeteana si am tras cu urechea la conversatii cu “Versacce”, “Euro”, “Audi”, dar ia sa nu fiu asa snob, mi-am spus, oamenii astia se duc in Spania sa faca bani si nu sa-i cheltuie la… un concurs de biciclete.

Meditand la relativitatea lucrurilor am ajuns la Madrid, unde trebuia sa fac fata singurei mele greseli de planificare, daca nu putem la socoteala ca mi-am uitat dopurile de urechi si lotiunea anti-solara. Fiind absolut convins ca voi calatori cu trenul de la Madrid la Logrono, aproximativ 400 de kilometri, mi-am facut rezervare pentru miercuri nopatea langa gara (Atocha), dar am fost foarte surprins sa constat ca “CFR-ul Spaniol” nu permite calatoria cu bicicleta decat pe maximum o suta de kilometri – si asta era doar prima ciudatenie iberica. Noroc ca dupa lungi cautari pe internet am gasit o companie de autocare – Alsa pe numele ei, care accepta biciclete, pentru o suma chiar rezonabila, 10 euro. Si avea plecare tocmai de langa Aeroportul Barajas, unde aterizasem. Ma rog, am hamalit putin la bicicleta gandindu-ma cum alde Armstrong sigur nu trebuia sa isi oboseasca astfel fizicul inainte de competitii (pentru cititorii mai seriosi mentionez ca glumesc), am gasit autobusul spre oras, 203 (si uite asa scriu un ghid despre cum sa calatoresti cu bicicleta in Spania…), am gasit si pensiunea, am gasit si un loc unde am mancat niste cartofi prajiti cu calamari si am plecat la culcare.

la rioja 2

A propos de alimentatie, pentru aceasta cursa am fost sustinut de Isostar Romania si pot spune ca pentru prima data, am simtit ce inseamna sa te alimentezi asa cum trebuie inainte de cursa. Am ales sa iau cu mine un pachet de Malto Carb Loading, din care am consumat cate trei bidoane pe zi si pot spune ca am simtit cum “ceva” in organismul meu se incarca. Daca m-as fi bazat doar pe mancarea de pe drum ar fi fost vai si amar, asa ca am mai avut cate un baton super-proteic de refacere pentru fiecare zi de cursa (PowerPlay), cate un baton Cereal Max Energy pe care il consumam inainte de start, cate un set de patru geluri per zi si desigur tablete isotonice. Chiar conteaza cand pleci astfel “inarmat” la cursa si nu doar in plan fizic ci si psihologic, pentru prima data m-am simtit si eu un pic “profi” cu toata aceasta desfasurare de forte.

Cum autobusul de la Madrid la Aeroport avea si Wi-Fi am reusit sa imi activez si roamingul, iar apoi am calatorit vreme de cinci ore spre Logrono, observand ca ajung in niste munti ce aveau un ridicat potential pentru o cursa dura. Logrono e un oras cam cat Targu Muresul de mare, capitala regiunii autonome La Rioja, cunoscuta mai ales pentru vinurile sale. Planul de a-mi monta bicicleta in Logrono si a merge zece kilometri pana in Fuenmayor, satul unde aveam cazarea din ratiuni de buget s-a dovedit a fi nerealist, noroc insa cu o linie de autobus, care m-a lasat pe la orele incinse ale dupa amiezei iberice, in aceasta localitate pustie, cu case vechi, din piatra, o biserica uriasa. Eram intr-o Spanie rurala, desprinsa parca din cartile lui Cioran, mai lipseau doar niste tufe din acelea pe care le rostogoleste vantul… Foarte amuzant era ca de fiecare data cand incercam sa vorbesc spaniola chipurile, imi iesea un soi de italiana, dar m-am inteles totusi cu cei de la pensiune si am hamalit din nou la bicicleta pana la mansarda, in camera mea cu baie la comun, gandindu-ma din nou ca Lance nu avea cu siguranta astfel de chestii deranjate de facut inaintea curselor. Eram si lesinat de foame, iar aici se cade sa deschidem un capitol aparte, “Mancarea in Spania”.

Daca in Romania, atunci cand ti se face foame te lovesti (in Bucuresti) de un Mega Image, de o saormarie, de o pizzeria, de o “ghiroseria”, de un restaurant, de un chiosc, intelegeti ideea, de un restaurant vegan, romanesc, de o trattoria, ce-o fi, ei bine, in Spania, NU este asa. Dupa amiaza totul e inchis sau daca mai gasesti ceva deschis, pur si simplu nu mai au mancare, bucatarul e dat disparut, probabil la siesta si asa se face ca am mancat un soi de omleta – tortilla cu niste costita, gasita cu greu, intr-un restaurant, inainte de a ma apuca de montat bicicleta, pentru ca sub nici o forma nu voiam sa fac foamea. Am constatat cu satisfactie ca bicicleta a ajuns intreaga si nu am uitat absolut nimic acasa, cum ar fi fost de exemplu sa uit un QR? M-am urcat pe bicicleta si am plecat inapoi in Logrono, deja era spre seara, gandindu-ma ca alde Hermida sau Absolon, cu siguranta au totul aranjat inainte cursei, dar bucurandu-ma tare sa pedalez intr-un peisaj insorit si viticol. Problema era ca pe oriunde ma uitam eu, doar autostrada parea sa duca spre Logrono, dar noroc cu doi ciclisti pe care i-am intrebat in italiano-spaniola mea cum se ajunge acolo si am aflat, dupa cum intuim ca tot la PalatulSporturilor se duceau si ei, asa ca a trebuit sa-i urmez. Nu le-am dat mare atentie atunci cand spuneau ca e o cursa foarte dificila.

Surpriza a fost mare: am luat-o tocmai pe o bucata din Camino de Santiago, faimoasa ruta strabatuta de pelerini din toata lumea pentru a ajunge la mormantul apostolului Iacob din Santiago de Compostela, sute de kilometri mai la vest, in provincia Galicia. Culmea, acesta este un pelerinaj pe care ma gandisem sa il fac, in toamna, pentru a ma limpezi spiritual. Am ajuns oarecum intr-un altfel de spatiu si timp, ma simteam de parca as fi citit din Pendulul lui Foucalt ascultand Enigma, spun asta pentru a incerca sa exprim emotiile care ma animau. Am urcat un deal, am trecut pe langa un han care adapostea pelerini si m-am trezit fata cu o vasta panorama a tinutului muntos prin care a doua zi urma sa concurez.

Doamne, cat am scris deja, si inca nici nu am ajuns la capitolul inscrieri. Aici totul a mers foarte repede, atmosfera semana mult cu ce se intampla la Geiger si Prima Evadare, dar sunt convins ca nimeni din cei 700 de concurenti din care in jur de 150 tineau de categoria Elite nu se intreba ce contine pachetul de inscriere. Eu am primit un numar cu cipul, un numar pentru spate si niste soricei. Pentru prins numarul. Taxa a fost in jur de 300 de euro, iar asta imi aduce aminte de comentariile iscate de Trofeul Delta Dunarii, unde cei 200 de euro, cu cazare, masa si doua transbordari pe Dunare au trezit suspiciuni de “tun financiar”. Ma rog, mi-am luat numarul si am gasit chiar si o taverna in care am mancat o pizza – se spune “pissa” altfel nu te intelege nimeni, cu carne de miel, pentru ca ar fi cica cel mai greu de falsificat si aveam nevoie de proteine si am luat-o iarasi pe Camino, spre casa.

Ajungem in sfarsit la momentul startului. In sfarsit! Se pleca in mai multe blocuri, din spatii special amenajate, in care se intra nominal, pe categoriile Elite, Master 30 si Master 40. De notat ca toti riderii aproape erau licentiati la Federatia Spaniola de Ciclism, iar eu am primit o aprobare speciala, din care a rezultat ca sunt rider independent. Eram in cea de-a doua jumatate a plutonului, si trebuie sa spun ca in jurul meu erau doar rideri si riderite, unul si unul, una si una: musculatura tipica de ciclisti, picioare epilate (ca sa ating un subiect spinos – insa dupa cum aveam sa vad mai incolo pe coborarile tehnice, singurul tip gay am fost chiar eu, cu picioarele mele ne-epilate), biciclete de top – 29-ere dar si 27.5 si multe echipe, chiar si de amatori, judecand dupa echipament… Ar mai fi ceva de spus aici, a propos de nivelul riderilor, pentru ca oricum ma gandeam sa fac un capitol aparte pe care sa il numesc “Justificari si Scuze”, mergand pe Camino, spre Start, m-am intalnit cu un grup de aproximativ 20 de ciclisti, toti echipati la fel, cu SPD-uri si biciclete serioase, cu care am schimbat cateva vorbe, cand au vazut ca am numar de concurs. M-au avertizat ca “it’s a very tough race, professional level”, asa ca intuiesc ca sunt amatori si… amatori in Spania, din moment ce grupul acela ce nu parea a fi deloc compus din incepatori pleca la plimbare si nu la o cursa langa propriul lor oras. Am depus asadar si eu, partea mea de rugaciuni pe El Camino si ma bucur ca mi-au fost ascultate, intorcandu-ma acasa cu medalia de finisher in buzunar.

Daca nu ai avut rabdare sa citesti romanul de mai sus, de abia de aici incep sa povestesc cum a fost cursa in sine.

Inceputul cursei a fost unul de infarct. Cand s-a dat startul si am invartit prima pedala, transmisia s-a blocat si avand deja ceva experienta, am ridicat imediat o mana si m-am tarat afara din tarc. Patina schimbatorului era desfacuta. Rotitele fusesera schimbate inainte de Prima Evadare la un service si nu imi imaginam ca se pot desface. Cine stie de la golurile de aer din timpul zborului, dar ideea e ca pierdusem si o rotita in zona startului si toata lumea pleca val vartej pe acolo. Cu o senzatie de “derealizare” am dat buzna in paddock, acesta era gol, setul de inbusuri nu-l luasem la mine sa nu atrag ghinionul… Din fericire, la cursa a existat un stand de reparatii al unei reviste de ciclism, la care a aparut un tip, caruia i-am aratat ce s-a intamplat si, daca in Bucuresti am cautat o dupa amiaza intreaga la sase magazine un set de rotite de patina, primindu-le pana la urma de la colegii mei de echipa din Sibiu, tipul respectiv a aparut in 5 secunde cu un set de rotite pentru SLX. Le-a montat, l-am imbratisat, mi-a deschis o fisa tehnica si am putut pleca in cursa.

la rioja 3

Am prins capatul plutonului si am inceput sa depasesc. Am iesit din oras pe o serie de drumuri asfaltate, inguste, dupa care am intrat pe macadam, si cum imi convine sa rulez prin plat, am tot depasit grupuri de rideri, pana cand am prins un prim blocaj pe o urcare, apoi a inceput o urcare pe care m-am simtit foarte bine, am depasit in continuare rideri, am ramas pe bicicleta pe portiuni in care altii faceau push-bike, insa a venit si partea de coborare. A inceput un single trail pe care am simtit ca am delicatetea unui tanc, deh, primul single trail pe anul acesta, dar in curand acesta se umple cu pietre, devine din ce in ce mai abrupt, apare un semn de exclamare si iata-ma in plin clip de pe YouTube cu faze tari de MTB XC. Cat am ales sa cobor de pe bicicleta, a trecut pe langa mine un lung sir de rideri! Coborarea s-a mai indulcit, dar trailul tot de piatra a ramas si cred ca spaniolii din fata mea erau foarte rapizi, intrucat era plin de bidoane cazute pe jos, iar din spate, tot ma zoreau unii cu “Venga”, “Venga”… “Pai venga, venga mosule, stai asa ca nici asigurare medicala nu am”, ma gandeam iar furca, dupa ce am reusit sa o deblochez, pacalind-o cu o bucata de cablu in care sa o tina pe modul “On”, tot ca o matura imi merge, chit ca a fost “revizuita” la un service de prestigiu din capitala. In fine, am scapat cumva de acolo, dupa care a inceput o sectiune de drumuri foarte rapide, de asfalt si macadam, pe care am recuperat, sarind din grup in grup si concluzionand ca pregatirea fizica trebuie sa impleteasca armonios cu cea tehnica, ca de nu… iata ce se intampla! Din pacate, inainte de finis, mai venea o sectiune de single trail, foarte asemanatoare cu ce e pe la Geiger, unde am pierdut din nou pozitii la fiecare ezitare. De notat ca sleaurile create de biciclete ajungeau si la un metru adancime, pe niste pante care imi aduc aminte de probele speciale de la Metal Enduro Resita. Spaniolii se dau mult asadar si se dau tehnic! Foarte interesanta a fost o rampa scurta si foarte abrupta, pe care aveai toate sansele sa o urci daca veneai in viteza, se poate vedea pe filmul etapei locul cu pricina, prin care am avut de trecut in fiecare din cele trei zile.

Iesit din nou la asfalt, stiam ca mai am resurse sa trag tare, ceea ce am si facut, am mai depasit niste grupuri de rideri si am luat finish-ul. Minunata a fost si zona de spalare, desi erau 700 de participanti la cursa nu a trebuit sa stau la coada un singur minut, organizatorii aveau un sistem de cateva zeci de pistoale cu apa, conectate la niste tevi, plus ca iti mai dadeau si detergent. Mi-am sunat mama si iubita sa le spun ca sunt bine sanatos si mi s-a comunicat rezultatul, era deja pe net, locul 169, nasol, am zis eu si mai nasol a fost cand am aflat ca era in categorie si nu la general. Gandindu-ma oare cat oi avea de plata pentru cele doua rotite si interventia de ultimo moment, am plecat spre standul de service, unde a propos de comentariile pe care le-am mai primit pe la alte curse, era plin de bicle busite si am avut de plata exact banii pe care ii aveam la mine: 20 de euro. Astia erau si banii pe care ii aveam pregatiti pentru masa de pranz, asa ca am luat-o pe Katie M. de mansoane si am plecat pe El Camino, gandindu-ma ca Absalon si Hermida pur si simplu nu asa fac.