O seama de lucruri care te pot face mai rapid intr-un maraton de mountain-bike

O seama de lucruri care te pot face mai rapid intr-un maraton de mountain-bike

80 de kilometri cu peste 2.000 de metri diferenta de nivel reprezinta o încercare pentru orice MTBist(a) care se respecta. În genere, din ce am observat, exista cam patru categorii de rideri care se înhama la asa ceva: cei foarte bine pregatiti care vin pentru podium, cei foarte bine pregatiti care vin pentru podium dar nu au prea mari sanse, cei bine pregatiti care vin pentru experienta si cei în curs de pregatire care vin pentru a-si demonstra lor ca pot dovedi parcursul. Capacitatea aeroba, forta, anduranta si tehnica vor determina clasamentul final, iar aceste abilitati se dobandesc în timp, genetica avand un rol mai mult sau mai putin important în fiecare.

foto: BikeXpert Racing Team, Campina Open MTB, Triada MTB, Freerider.ro, Diana Drimus, Luiza Tamas, Riders Club

În imaginea din deschidere, putem sa vorbim putin despre tehnica: cunoscatorii vor recunoaste traseul Marvin. Nu zic ca sunt nemaipomenit la acest capitol, dar aici sunt trei situatii în care se poate specula: în stanga, un viraj larg, cu taluz, pe care te poti urca si înclina odata cu bicicleta, pastrand viteza, în dreapta sus, traversarea santului se poate face oricat de agresiv te tine, cu pompare puternica, iar în dreapta jos, “întoarcerea” din centrul Urlatiului e un mic test pentru tehnica aplicata în viraj. Atentie, nu putine sunt cazaturile aici, cauzate de o abordare prea entuziasta!

Nu despre asta vreau însa sa vorbesc, ci tocmai despre un set de lucruri care sunt cat de cat în controlul nostru, pe durata efectiva a maratonului. În primul rand, daca VO2 Max-ul/capacitatea aeroba poate fi îmbunatatita cu maxim 15%, la rezistenta la acid lactic se poate „umbla” mult mai mult si cred ca daca prin antrenamente reusesti sa te mentii cat mai mult pe acel „punct dulce”, de la capatul zonei tale aerobe, performanta ta într-un maraton va creste, chiar daca, nu te-ai nascut cu cine stie ce „motor” în cutia toracica. Dar, nici macar despre asta nu vreau sa vorbesc. Vreau sa vorbesc despre cateva „trickuri”, la care m-am gandit în timpul maratoanelor si care pentru mine au functionat sau macar m-au facut sa îmi dau seama unde am pierdut timp si unde mai pot îmbunatati. Asta, pentru ca nu sunt un rider cu vreun VO2Max prea mare, trebuie sa recunosc si ca nu fac genoflexiuni cu o greutate prea mare pe spate, asadar, am fost motivat ca macar sa încerc sa observ ce as putea optimiza în timpul unui maraton.

 

Pe single trail la Campina Open MTB: unul dintre cele mai frumoase trasee de mountainbike!
Pe single trail la Campina Open MTB: unul dintre cele mai frumoase trasee de mountainbike! Foto din “perioada Lauf”, culmea, furca vine botezata din fabrica drept Trail Racer.

Ideea acestui articol a pornit cred prin 2014, când am început să fiu fascinat de „faliile” care se cască între doi rideri care au mers cot la cot o bună parte dintr-un maraton. S-a întâmplat la Geiger – pe bucla din jurul Păltinişului, după vreo patru de cursă: m-a prins din urmă Horaţiu Campian, am continuat să mergem împreună, într-un ritm care nu îmi punea probleme, m-am oprit să îmi pun o jachetă pentru că se făcuse foarte frig şi stătea să plouă sau chiar să lapoviţeze, dacă bine îmi aduc aminte, am privit relaxat cum Horaţiu se îndepărtează, gândindu-mă că lasă, imediat îl prind…Şi atunci l-am văzut pentru ultima dată în acea cursă …Mi-a dat bunul Horaţiu, nu mai reţin exact, undeva între 10-15 minute în clasamentul final… Concluzia: orice, absolut, orice moment „nepedalat” poate rezulta în astfel de „neplăceri” în clasament.

De aceea, ştiu că sună prea perfecţionist, dar încearcă să faci o cursă fără greşeală. Aceasta înseamnă efectiv să nu fii nevoit să cobori de pe bicicletă, evident din cauza vreunei căzături, derapaj sau diferenţă de nivel care te prinde pe un raport greşit şi nu vrei să forţezi transmisia şi lista ar putea continua. Dar până acolo, trebuie să iei startul şi…dacă eşti cunoscut ca un rider puternic, nu va comenta nimeni când apari din faţa benzii şi te inserezi în pluton… Dacă nu, eşti pe cont propriu la această manevră. La nenumărate concursuri am văzut tipi în încălţăminte de trail, cu grăsime pe braţe, stând belicoşi la start şi am ştiut că trebuie să mă feresc, să-i depăşeşc urgent şi discret, orice, doar să nu stau lângă ei. În opinia mea, cea mai bună poziţie în care vrei să te afli este exact înapoia maşinii care conduce plutonul, exact pe mijlocul ei, dacă se poate, te poţi băga şi sub portbagajul care va sta deschis, asta dacă maşina e cumva hatchback… Dar pentru că vorbim despre o poziţie rezervată pentru Elite, părerea mea că e cel mai bine să râmâi pe mijloc, pentru că ai o vizibilitate bună asupra a ceea ce urmează. Din lateral, vor veni „curenţi” de rideri ambiţioşi, care sunt însă în mare pericol să se lovească de maşini parcate sau diverse „îngustări” de situaţie, se va creea panică şi se va frâna cu nervozitate. La un moment dat cineva din faţă va ataca şi e bine să încerci să stai cât mai în faţă, cu un grup cât mai rapid, cum am reuşit de altfel la Avrig, dar pentru a vedea că nu mă laud, pentru mine filmul s-a rupt atunci când asfaltul s-a terminat şi boost-ul ce venea dinspre grupul Elite s-a încheiat. Astfel, îţi poţi face o idee şi despre ce înseamnă să fii rider Elite, chiar şi în România, pentru că am văzut destule critici, total nefondate, la adresa băieţilor noştri. Stai dintâi cu ei şi după aia comentează!

Exemplu de plasare în pluton, la început de cursă. Romulus Vesteman este în opinia mea revelatia sezonului la caterogia 40-49, iar sibianul îşi foloseste din plin abilităţile tehnice în acest viraj, iar eu mă străduiesc să îl urmez. Amândoi ştim că e esenţial să stăm cât mai în faţă. În plan secund, Madaras Attila şi Rosoaga Valentin nu au turat inca motoarele, dar o vor face cat de curand. Acest grup s-a "spart" de la primele sleauri, asadar e bine sa le iei cum trebuie si pe astea...
Exemplu de plasare în pluton, la început de cursă. Romulus Vesteman este în opinia mea revelatia sezonului la caterogia 40-49, iar sibianul îşi foloseste din plin abilităţile tehnice în acest viraj, iar eu mă străduiesc să îl urmez. Amândoi ştim că e esenţial să stăm cât mai în faţă. În plan secund, Madaras Attila şi Rosoaga Valentin nu au turat inca motoarele, dar o vor face cat de curand. Acest grup s-a “spart” de la primele sleauri, asadar e bine sa le iei cum trebuie si pe astea…

Tot de la Geiger, îmi aduc aminte cum un rider care avea număr de tură lungă, pe când nici nu ieşisem din Sibiu (!), s-a avântat de undeva din fruntea plutonului, de pe asfalt în off-road, pentru a mai depăşi câte „ceva”, a luat trei gropi, parcă teleghidat, după care… s-a răsturnat pe jos! Iată aşadar un exemplu de prea multă amibiţie şi prea puţină pregătire…Per ansamblu, ştiu că sună simplist, dar, încearcă să învârţi cât mai mult pedala! Treaba se va lungi cu orele şi inerent, vei fi tentat să mai şi „respiri”, să o laşi mai moale, în special pe pasajele „de legătură”, în uşoară coborâre, pe iarbă, unde e rost de placă mare, pinion mic şi pedalat la vale cât te ţin picioarele. Pentru asta, e bine să ai tehnică şi ajută să stăpâneşti bine poziţia de atac şi să pompezi toate denivelările, practic să fii cât mai dinamic în „cockpit”, spaţiul din jurul şeii şi al ghidonului, spaţiu pe care e bine să îl foloseşti cât mai mult şi să stai cât mai puţin „inert” în şa. La fel şi cu virajele, dacă ai reuşit să păstrezi viteză, ia-le agresiv, să fii sigur că nu o vei pierde aici!

Putem lega acest paragraf de ceea ce se întâmplă pe single-trail. Pentru că orice maraton ce se respectă va avea cel puţin o astfel de secţiune, e bine să ai în vedere antrenamente specifice. Pentru mine, rider localizat în Bucureşti, cea mai la îndemână e bucata de lângă lac de la Cernica, folosită la Ziua „B” şi Haiduci şi Domniţe, iar mai departe e Ciocanu’ – Câmpulung Muscel şi pentru un grad de dificultate mai crescut, Sinaia, cu a sa Fairy Trail. Single-trailul şi căţărarea se echilibrează cât de cât, aşa că asigură-te că măcar pe una din aceste secţiuni eşti în largul tău…

Cine ramane pe carare, trece in fata!
Cine ramane pe carare, trece in fata!

Revenind la evitarea oricărei greşeli, la Avrig au fost destul de multe secţiuni în care se venea tare, apoi traseul se strângea, aşteptându-te şi cu o mare băltoacă de noroi cu şanţuri săpate de la riderii mai rapizi. Încercam să las în urmă un rider cam de aceeaşi viteză cu mine, simţind că sunt un pic mai rapid pe zone tehnice, dar pierdeam de fiecare dată faţă la trecerea prin şanţul cu noroi şi nu o dată a trebuit, în urma câte unei dezechilibrări/derapaj să decuplez o pedală, să punctez cu câte un picior, să schimb rapoarte pentru relansare, deci practic să pornesc de la zero, asta în timp ce concurenţa se îndepărta.

A propos de cuplat şi decuplat pedale, dacă parcursul e noroios, ai de urcat şi pe deasupra mai sunt şi frunze moarte pe jos, e foarte posibil să închei anumite pasaje la push-bike, ceea ce înseamnă urcat şi coborât de pe bicicletă, o altă mişcare ce consumă timp şi la care alţii se pot dovedi mai rapizi. Mai ales dacă bâjbâi după pedale şi loveşti în ele, doar, doar s-or cupla mai repede. Mersul pe zăpadă cu pedale automate m-a învăţat că atunci când pedalele sunt încărcate e bine să pui pur şi simplu talpa pantofului  pe pedală şi să te concentrezi să învârţi pedalele, pentru că în scurtă vreme, se va face legătura între plăcuţă şi pedală.

Punctele de alimentare: opreşte-te la fiecare, nu sări niciunul, pe motiv că-i mai ajungi pe cei din faţă, că tu eşti mai rezistent, că nu ai nevoie, şi fă plinul cu isotonic, bagă glucoză, banane, ciocolată, ce s-o mai găsi pe acolo. Nu am să intru pe teritoriul alimentaţiei în timpul unei curse, pentru că acest articol e deja destul de stufos şi există multe resurse pe această temă, pot doar să spun că apreciez punctele de alimentare unde există lămâi, aşa cum se întâmplă la Geiger MTB Challenge, pentru că asta mai compensează din dulceaţa gelurilor şi isotonicului, care la un moment dat poate deveni deranjantă. Totodată, la astfel de „lucrare” cum e Geiger-ul, nu plec niciodată fără a avea gura plină dintr-un checkpoint, mai molfolăind la o banană, la o napolitană… Anul ăsta am suferit destul de rău, pentru că din cauza design-ului cadrului, nu puteam căra două bidoane cu mine, iar la Avrig am observat că dacă ai un prieten de nădejde, îl poţi ruga să te aştepte în câte un checkpoint avansat, si să îţi dea un bidon gata umplut, chiar înainte de acesta. Am putut verifica această „mişcare” din perspectiva riderului care îl însoţea pe cel ce beneficia de suportul unui coleg de echipă şi doar norocul face să îl mai fi prins, după destul de mult timp scurs.

Una dintre marile recompense ale maratoanelor poate fi vazuta in aceasta imagine...
Una dintre marile recompense ale maratoanelor …

Acum, că am ajuns undeva destul de adânc în traseul unui maraton, este inevitabil să începi să devii mai lent, nu doar în viteză ci şi în reacţii. Aici intervine un joc mental, încearcă să uiţi că te afli de trei ore în şa şi încearcă să te gândeşti că de abia ai ieşit la o tură de plăcere cu bicicleta şi te bucuri de fiecare „pompare” pe care laşi în traseu. La Lupii Dacilor, de exemplu, coborârea de pe Ciocanu vine undeva după a doua jumătate a cursei, dar fiind atât de tehnică şi de distractivă în acelaşti timp, nu are cum să nu îţi dea un „refresh”. Încearcă aşadar să stai pe modul XCO şi dacă te ajută organismul, timpul va trece mai repede. Nu am să îţi spun acum să te bucuri de peisaje, pentru că, sincer, eu nu am reuşit niciodată asta, decât în picături foarte mici, aşadar, încearcă mai degrabă să savurezi ce îţi oferă traseul ca provocare tehnică. Iar aici, ajungem la un capitol important în opinia mea, limbajul intern… De ce să nu îţi fii cel mai bun prieten, în traseu? Nu pot să spun că am reuşit să îmi cumpăr un Porsche după Cursul de Programare Neuro-lingvistică la care am participat, dar pot să atest faptul că  m-a ajutat să mi se aprindă un beculeţ de avertizare atunci când gândurile încep să o ia razna, pe stilul „ai fost praf pe coborârea asta”, „încă un viraj luat prost”, „nu eşti suficient de rapid” etc . Formulează-ţi într-o notă pozitivă toate gândurile şi adresează-ţi felicitări pentru fiecare reuşită, o bucată de singletrail negociată rapid, o coborâre pe bolovani care a mers cursiv… Revenind, la ediţia din acest an a Geiger MTB Challenge, pe traseul cel nou, pe care nu îl cunoşteam, am secţionat cursa în calupuri de câte zece kilometri şi asta a fost tot ce m-a interesat. Oricum, aşa cum am observat la Avrig sau la Pucioasa, până la urmă tot ajungi pe un mod de „întoarcere acasă”, undeva pe la cinci ore de cursă, iar aici, încerc să limitez „pagubele”, să îmi accept starea de epuizare, să accept orice îmi oferă traseul, fără „comentarii” care doar mi-ar consuma resursele mentale şi să încerc, desigur, să casc ochii cât mai bine în traseu. La Avrig, modul de „întoarcere acasă” a însemnat traversarea pe drumuri de iarbă, pe ploaie, a unui câmp, cu nişte băltoace uriaşe, pline de noroi, în care am fost mulţumit să constat că nu mă enervam şi mai reuşeam să pompez… La final de KitzBikeAlp dar şi la final de articol, m-am trezit că mormăi printre dinţi „me-ta-bo-li-zez grăsimi”, dar asta e pe post de anecdotă, să nu exagerăm totuşi…

In 2014, dintr-un concurs de imprejurari, am terminat tura lunga de la Geiger MTB cu una dintre cele mai modeste biciclete din competitie, ma refer tot la tura lunga; un KTM Ultra Sport, cu furca SR Suntour si transmisie 3 x 10 cu deraior Shimano Alivio, o bicicleta foarte ok de altfel. Am terminat in Top 10, la categoria de varsta, iar anul urmator, cu cadrul de top de carbon dela KTM, desi am fost cu 30 de minute mai rapid, pe acelasi traseu, spre surprinderea mea, am gasit pe Strava segmente lungi, unde fusesem un pic mai rapid cu aluminiul.
In 2014, dintr-un concurs de imprejurari, am terminat tura lunga de la Geiger MTB cu una dintre cele mai modeste biciclete din competitie, ma refer tot la tura lunga; un KTM Ultra Sport, cu furca SR Suntour si transmisie 3 x 10 cu deraior Shimano Alivio, o bicicleta foarte ok de altfel. Am terminat in Top 10, la categoria de varsta, iar anul urmator, cu cadrul de top de carbon dela KTM, desi am fost cu 30 de minute mai rapid, pe acelasi traseu, spre surprinderea mea, am gasit pe Strava segmente lungi, unde fusesem un pic mai rapid cu aluminiul.