Jurnal de antrenament: managementul, bata-l vina!

Multe s-au mai întâmplat în perioada ştiinţific denumită „Bază III” şi multe lucruri am mai învăţat. Antrenamentele par a fi cel mai simplu lucru: te urci pe bicicletă şi pedalezi… Cum faci însă în „restul” timpului pentru a putea să te ocupi de asta cât mai bine, mi se pare o provocare mult mai mare! E bine să ai puţin sânge de manager în tine sau eu cel puţin asta simt, cu sufletul meu de poet. Deşi am auzit chiar de la oameni care se ocupă cu managementul, că la ei e taman invers, se organizează până în ultimul detaliu, dar câteodată, când să se echipeze, brusc le piere cheful de dat. Aşa e viaţa, pilotul de aeroplane se uită în curte la om şi îşi doreşte să stea la casa lui şi să nu mai bată aeroporturile, omul din curte, îşi doreşte să fie pilot de avion şi să cutreire cerurile. Să vedem însă ce am avut de organizat eu, la ciclismul meu cel drag şi amatoricesc!

În ultimul bloc de antrenament al bazei m-am concentrat pe anduranţa musculară şi pe forţa – pe bicicletă, renunţând la a mă mai antrena la sală cu greutăţi. În fiecare din cele trei săptămâni am programat câte un antrenament în care am stat în zona 3 de puls, în cazul meu undeva în jurul valorii de 160 bpm, începând cu 30 de minute, pentru a creşte la 40 de minute în săptămâna doi şi 50 de minute în săptămâna trei. Apoi, am lăsat o zi pentru revenire cu rulaj în zona doi de puls, după care am trecut la intervale de şase minute în aceeaşi zonă, mai întâi trei, apoi patru, apoi cinci, pe măsură ce săptămânile treceau.

Forţa am lăsat-o pentru weekend, iar cum aici „Biblia” lui Joe Friel specifică tot soiul de urcări, de diferite gradiente, am simplificat puţin ajungând pe barajul Vidraru, pe Seciu şi, ca soluţie de avarie, pe urcarea de aproape patru grade de la Mihai Viteazu, judeţul Giurgiu. Cadenţa a fost mereu una joasă, mai joasă decât aş pedala în mod normal într-o cursă, pentru a pune mai mult stres pe muşchi. La Mihai Viteazu s-a întâmplat un fenomen hazliu, vântul bătea atât de puternic spre sud, încât urcam la modul „turbo” serpentinele, foaie mare, pinion mic, iar la întoarcere, pe coborâre, pedalam aproape triplu ca timp, pe foia mică, învârtind pinioane mari…

Bine, dar unde sunt titanicile provocări vă veţi întreba? Păi, în primul rând, deşi piramida mea de ore urma să crească de la 18 la 21.5 şi apoi la 23.5 în ultima săptămână – destul de mult, dacă trebuie să mai şi munceşti între timp, nu am reuşit să bifez orele şi atunci am mers pe o progresie de 16.5 ore, 18.5 şi 21.5, în condiţii speciale pentru ultima săptămână, pe care am lungit-o la nouă zile şi mă mândresc şi acum cu figura asta. Îi admir pe cei care reuşesc să se antreneze din greu şi mai au şi copii de crescut şi reuşesc să se aşeze la calculator „la treabă” în mai puţin de 50 de minute după ce au intrat pe uşă în urma antrenamentului, ceea ce înseamnă duş, stretching, mâncat, pus echipament în ordine, curăţat bicicletă. Desigur, nu e nimic titanic în asta, dar să faci asta zece luni pe ani, rămâne de văzut…

A mai fost apoi, o viroză de o săptâmână, exact înaintea blocului III din bază, care suspectez că a fost cauzată de „supraantrenament”… de fapt, m-a lovit imediat după o tură la Ploieşti cu însuşi Eduard Grosu, despre care, nu am spus până nimic, am evitat să îmi pun selfie-uri cu campionul pe facebook, etc, aşadar discreţie totală. Asta, m-a lămurit odată în plus despre ce înseamnă să fii amator, adică, dai o tură Bucureşti – Ploieşti cu Eduard Grosu, acompaniindu-l parţial în drumul său spre Braşov (acelaşi antrenor care l-a antrenat pe Froome i-a recomndat şase ore de „plimbare” pe bicicletă), după care cazi la pat pentru o săptămână! Bine, ar mai fi ceva de spus în apărarea mea, imediat după am plecat la un concurs de snowboard la Transalpina Ski Resort, am condus mult, am dormit puţin, m-am dat cu placa mult, iar de aici se „extrage” încă o concluzie, Marc nu încurca borcanele! Iar dacă, credeam eu, poţi să te antrenezi 20 de ore pe săptămână, să lucrezi şase ore minim pe zi, iar în weekend să pleci să faci snowboarding, pur şi simplu nu e realist. Iată pentru ce am renunţat la locul meu de la Oslea Hike and Ride Challenge de exemplu, preferând să mă concentrez pe ciclism.

După ce am căzut la pat şi m-am ridicat, desigur tentaţia era să mă apuc în trombă de antrenamente, urma să încep acest bloc denumit Bază III, dar după ce am experimentat pe pielea mea cât de uşor poate să fie să pierzi o săptămână de antrenament, am socotit că mai productiv e pe termen lung să încep cu o nouă săptămână de revenire, care culmina însă cu Călătoria spre Centrul Pământului. Şi ca un făcut, Urban Trail XCC, urma să încheie săptămâna cea mai consistentă a bazei, la finalul căreia trebuia să mă simt obosit, pentru ca apoi organismul să îşi revină mai puternic. Tentaţia a fost din nou mare să o las mai moale, pentru a mă prezenta într-o formă cât mai bună la cursă, dar mi-am readus aminte de obiectivele mele, Road Grand Tour, Geiger MTB Challenge și Prima Evadare, aşa că am considerat că pur şi simplu, cursa va ţine loc de un atrenament de forţă.

Riscul era să închei baza cu prea puţin volum şi desigur că pofta de paranoia – am lucrat degeaba, organismul nu va avea suficient stress pentru a crea adaptarea de nivel superior, era în floare! Şi ce am făcut atunci? Am participat la Urban Trail XCC, după care am decis să adaug încă două zile la ultima săptămână din bază, în care am băgat o superbă tură de Sovata, urmată de un clasic Miercurea Nirajului – Acăţari. Ca regim de pedalat, nu m-am menajat, în special pe urcări.

În ce priveşte revenirea, am făcut-o în Sibiu, unde la invitaţia sponsorului principal al echipei, 1KTM, am făcut trei zile de antrenament cu Larisa Chinces, cea mai nouă membra a echipei mele – KTM Vredestein, antrenament în care ne-am axat, desigur pe tehnica de bază. Larisa are recorduri la patinaj viteză, aşa că odată ce se obişnuieşte puţin cu roţile cramponate, poate avea un viitor frumos în acest sport! Am „activat” în Parcul Sub Arini în primele două zile, după care am încheiat cu o tură pe la „poalele” Geigerului, întrebându-mă desigur cum va fi în august pe traseul atât de liniştit acum. Si ca să fiu bine organizat, am rugat-o pe doamna de la pensiune, să îmi rezerve o cameră pentru noaptea de 22 august!

Marc Sandu

Comments are closed.