Calatorie spre Centrul Pamantului: o cursa destul de virtuala

Pentru ca pastoresc Skill Pack-ul si MTB Skill and Boot Camp nu inseamna ca race reporturile mele vor deveni de acum incolo mai aseptice precum un telejurnal de pe vremea dictaturii comuniste. Nu am sa ma cenzurez, nu am facut-o niciodata si consider ca din experientele mai putin reusite poti invata multe lucruri pentru ca data viitoare ele sa devina mai reusite. De asemenea, cunosc suficienta psihologie pentru a fi constient ca exista un trend semnificativ de oameni care iau de buna o imagine construita in laborator.

Sa incepem asadar cu inceputul. Am ajuns in mina, m-am intalnit cu Dodo si Ionut, colegii de echipa si mi-am luat in primire bicicleta de antrenament pentru 2015, un KTM Ultra Sport, care e, ce-ati vrea sa spun altceva, superb. Furca pe aer SR Suntour Radon, pedalier si butuci Deore, schimbator spate Deore XT, ce mai, clima bizonica ii mai lipseste la cele 12.7 kile ale lui! :) Cu aceasta ocazie, as vrea sa rezolv si problema jurnalului de antrenament, si sa mentionez ca acum doua saptamani am zacut o saptamana in pat, prada unei viroze, iar saptamana trecuta am ales sa incep cu o saptamana de recuperare, ce culmina cu Calatoria spre Centrul Pamantului. Imi propusesem o cursa mai mult de testare, de aceea nici nu am luat bicicleta de curse – da, a venit si ea in sfarsit, dar despre ea altadata si Doamne, inspirat am mai fost, pentru ca tare as mai fi dat cu dansa de pamant, ma rog, de sare!

As dori sa discut acum despre institutia incalzirii inainte de start. Se pare ca daca nu imi iau un roller, voi renunta pur si simplu sa ma mai incalzesc, pentru ca la noi, pur si simplu, lumea nu se incalzeste. :) Asa se face ca in prima mansa, cand facusem prima parte a incalzirii – despre care am citit ca cica ar preveni ca organismul sa intre brusc in sistem energetic anaerob si ar pregati o mai eficienta ardere a glucidelor, am vazut ca lumea se asezase la start ca la o coada la banana din Epoca de Aur – acum cred ca ma apropii periculos de granite “hatereasca”, dar dupa cum spuneam in deschidere Jos Cenzura, asa ca m-am pus si eu la coada la banane langa doi baieti care cum sa spun, aveau o discutie din care se auzeau cuvinte gen “Ii ardem pe toti, ii terminam, ii facem”. Nu pot sa nu adaug ca unul purta o geaca de oras foarte fancy, din asta din fas matlasat, pe care probabil urma sa si-o scoata in tunel, sa si-o lege la brau. Initial, incercasem sa ma mai asez langa un domn, cerandu-i voie in prealabil, pentru a primi raspunsul ca ma lasa, dar doar in lateral, adica intr-un gard. Din pacate, nu am (inca?) un nivel atat de bun incat sa imi permit sa intru prin fata la start, asa ca pot doar sa imi cresc performantele sau sa vin dis de dimineata cu un roller si ma pun in zona de start, undeva cam in linia doi de rideri.

Se da startul si nu imi explic cum, dar reusesc sa ocolesc un numar de concurenti si sa prind grupul fruntas, caruia m-am alipit in tunel, considerand ca e decent ceea ce se intampla. Asta e o problema: gandesc prea mult in curse si ma multumesc prea repede. Deja era ok, Rosioru, Kelemen si Juganaru erau la o roata distanta, iar eu ma intrebam cat naiba aveam pulsul – suportul de ciclocomputer nu a mai fost montat pe noua bicicleta, cica din lipsa de timp. De fapt eram atat de multumit, incat putin mai lipsea sa nu incep sa le cer un autograf baietilor sau sa incerc sa imi fac un selfie, ca tot se practica, e drept, pe linia de start. :) Probabil din respect fata de acesti rideri, pe la finalul coborarii, am cazut, insa cu finete, si m-am ridicat instantaneu.

A urmat apoi o cursa fara alte incidente, am prins din urma trei rideri, nu am mai fost depasit. Pe acest fundal de acalmie, imi permit sa explic cum as fi abordat cursa la modul ideal. Urcarea prin tunel in full-gas, puls maxim, pentru ca apoi urma coborarea unde aveai timp sa iti revii. Am tinut mereu interiorul, pentru ca suprafata era mai rugoasa, iar pe mijloc, sarea era ca oglinda, se poate vedea foarte clar in fotografie. Totusi, am observat ca elitele luau si o trasa exterioara, cu un picior scos din pedala, iar Kelemen, se folosea de bordura care separa urcarea de coborare, ca si parapet. Pe coborare erau necesare cateva accelerari puternice in zonele de plat, dupa care, odata revenit in orizontul principal al mineu, din nou forja maxima pana la urcarea spre Cruce, cu o trasa larga pentru virajul de stanga de la pilar. Prima rampa o urcai din inertie placa mare – pinion mic, ba chiar si pe a doua, dar in mansa finala, puterile au inceput sa imi scada. Bine era daca puteai sa fortezi pana la intoarcerea de 180 de grade de la Cruce, dupa care pana jos te puteai odihni intrucat pasajul era ingust, alunecos si destul de denivelat si…doar pe Kelemen l-am vazut depasind pe acolo. :)

La revenirea in orizontul principal al minei, preferam sa derapez roata spate pe rampa acoperita de cauciuc si sa iau o trasa cat mai pe interior, dupa care sa intru in zona cu restaurantul, unde am si cazut in finala. M-am calificat al noulea, ba chiar se pare ca al treilea in categoria de varsta, dupa Rosioru si Kelemen, asadar, ce as fi putut face mai bine?

In finala, inghesuiala a fost si mai mare parca la start, trezindu-ma si mai in spate. Am ramas destul de relaxat, dupa cele intamplate la startul anterior, dar numai pana am apucat sa ies din poarta parca a trecut o eternitate, dupa care am depasit si am depasit, fiind convins ca nu mai aveam cum prinde grupul fruntas. De abia in turul doi pe urcarea din tunel i-am prins pe Leonard Barbu si pe Daniel Sardan, si cum veneam in plin avant, i-am depasit, desi o idée mult mai buna ar fi fost sa raman cu ei. Sardan a revenit si am facut cam o tura, cu cateva depasiri, a fost foarte palpitant si uitasem total de oboseala, cand acceleram parca as fi calcat pur si simplu gazul la o masina, fiind concentrat doar cum sa franez mai bine, sa tin trasa mai bine, sa am cel mai potrivit raport. La un moment dat, chiar pe coborare, am prins un tanar rider de la Maus Bike si ne-am “luptat” tustrei, eu tineam interiorul si franam tarziu, iar ei venind pe exterior. Eram ba unul, ba altul inainte, ce mai, a fost o adevarata placere sa te alergi cu asemenea sportivi plini de fair-play si bine pregatiti, practic nu m-am simtit in pericol o secunda, desi, mai ales la trecerea printr-o poarta din tunel, viteza era mare iar vizibilitatea scazuta. Un aspect de mentionat, pentru mine, cursa aceasta din salina e destul de virtuala, adica in ochi mi-a intrat atat de mult praf de sare, incat mai mult intuiam trasa decat sa o vad.

Dar, iata ca Sardan & Co se departeaza si din spate vine, ati ghicit, Leonard Barbu, cu care merg o vreme, insa doar o vreme. Asa ca, am decis sa trag cat de tare pot, m-am ridicat in scarite, cine stie, poate Barbu si Sardan erau chiar dupa colt, mai ales ca eram convins ca era ultima tura si BAM, am cazut… la restaurant. Sincer chiar nu imi aduc aminte ce s-a intamplat exact, Ilie, un rider impreuna cu care venisem la cursa, mi-a spus ulterior ca un concurent mai lent cu un tur a franat in viraj, iar eu am largit trasa, cert este ca m-am trezit dand ca niciodata cu capul de… Salina, a facut poc si din pacate am aterizat pe piciorul stang, care adaposteste o tija de titan. Sincer sa fiu, nu eram sigur daca nu mi-am rupt sau nu femurul din nou, asa ca l-am intrebat de vreo trei ori pe Petre, daca era ultimul tur, dorindu-mi sa ma tarasc la finish. Petre e unul din riderii cu care lucrez la Race Pack, mi-a invartit ghidonul la loc, am luat bicicleta si am plecat bine lovit inapoi in cursa, din pacate mai aveam de facut o tura – Kelemen & Co. au dat noua tururi!!!, pe care am dus-o cumva la capat, imaginandu-mi ca daca mai pot invarti la pedale, nu am femurul sau colul rupt. M-au mai depasit doi rideri pe coborare, si in final, estimez ca m-am clasat al saptelea – apaream al saselea in categoria 30 – 39, dar pe Daniel Sardan, organizatorii l-au trecut la 20 – 29, doar partial eronat, pentru ca team manager-ul Nomad Merida, chiar se da ca la… douazeci de ani! :)

(C) foto: Donez Amintiri / www.fotoenebunia.ro

No Comments Yet.

Leave a comment